Credeam că căsnicia noastră merge ca unsă, până când prietena mea, Ana, mi-a aruncat o întrebare pe care nu mă așteptam.
M-am căsătorit târziu, la 20 de ani, din iubire mare. Neam întâlnit și am stat împreună patru ani înainte să punem mâna pe verighete. Am trecut prin tot felul de situații, bune și grele.
De peste șase ani locuim în același apartament de pe Bulevardul Unirii, iar eu am încredere deplină în soțul meu, Andrei, și în mine însămi. El e un tip dulce, grijuliu și atent. Mereu îmi dă o mână de ajutor la treburile casnice, nu e cel mai viteaz sau mai puternic bărbat, nici nu se numără printre cei mai frumoși, dar are o inimă de aur și o doză zdravănă de optimism și credință în bine. Asta îmi dă energie să trec peste cele mai grele momente.
Totuși, Andrei e cam nehotărât și nu bagă piciorul în afara zonei lui de confort. Nu ştie să ia decizii și stă cu gândul în aer, ca un nor de ploaie fără să se decidă dacă să plouă sau nu. E foarte timid și, în ciuda celor șase ani de conviețuire, nu a schimbat nimic la fel de mult.
Nu se îngrijește de sănătatea lui; orice schimbare îl sperie și îl face să se retragă. E cu aproape zece ani în urmă decât mine eu am 26 de ani, iar el încă se luptă cu ideea de a-și lua viața în serios. Eu ador viața: am un job fain la o firmă din Chișinău, mi-am cumpărat o mașină Dacia și plătesc la bancă creditul pentru locuința noastră.
Apoi, în ultima săptămână, Ana mi-a întrebat: Doamne, Doina, de ce îl mai ții pe el?
Acel moment a zguduit bucuria mea personală. Așa că stau aici, cu gândurile în deriere, și mă întreb: De ce am nevoie eu cu adevărat de el?.
