M-am întâlnit cu prietena mea la un curs de pregătire pentru un job foarte râvnit în Chișinău. Recunosc, unele teme îmi dădeau bătăi de cap, iar ea mă ajuta mereu cu multă răbdare. Am terminat cursul, dar am rămas în legătură. Ea încă depindea financiar de părinții săi, pe când eu eram căsătorită și nu puteam conta pe vreun sprijin material de la ai mei.
Căutam disperată un loc de muncă, iar un amic a binevoit să mă recomande. Procesul de recrutare s-a lungit enorm. Ne mai întâlneam, dar de cele mai multe ori, ea anula în ultimul moment sub pretextul că s-a făcut prea târziu. Eu eram prinsă cu ale mele, dar continuam să vorbim, până ce am fost chemate amândouă să ne depunem dosarele și să dăm examenele. Atunci, deja nu mai lucram și economiseam fiecare leu pentru niște proceduri medicale importante, în timp ce ea avea părinții care-i plăteau orice-i trecea prin cap.
La examene, ea a reușit din prima, eu am picat. Am mai încercat de două ori, fără succes. Am rugat-o să mă ajute să învăț, dar mereu era ocupată. În decembrie și ianuarie a dispărut cu totul. M-am chinuit toată iarna fără să găsesc un loc de muncă până la mijlocul lui februarie, o perioadă tare grea pentru mine. Când, în sfârșit, am reușit să mă angajez, ajunsesem să lucrez și în weekenduri, și în timpul săptămânii.
La final de februarie, a reapărut. M-a sunat să ne vedem în martie, să stabilim o întâlnire. Ezitam sufeream fiindcă nu reușisem să obțin un loc de muncă printre acei oameni dar am acceptat, pentru că ea însemna ceva special pentru mine. Întâlnirea urma să fie sâmbătă, trebuia să cer voie de la șef să lipsesc. I-am scris vineri seara, n-a răspuns nici atunci, nici sâmbătă. Întâlnirea n-a avut loc. Am avut probleme cu șeful din cauza schimbului ratat, iar prietena și-a făcut simțită prezența abia luni, pe WhatsApp: Am avut o problemă în familie.
M-am supărat rău și n-am mai răspuns deloc vreo trei luni. După aceea am trecut printr-o operație, iar, din întâmplare, ea m-a sunat. Am informat-o că tocmai fusesem operată și sunt destul de vulnerabilă, dar tot am vorbit cu ea. Mi-a spus:
Dacă eşti obosită, odihnește-te și te mai sun să văd cum te simți.
Nu m-a mai sunat niciodată.
Au mai trecut două luni, iar ea mi-a zis că vrea să ne vedem, dar poate doar în timpul săptămânii. Între timp eu eram înscrisă la cursuri de după-amiază care mă costau scump, nu-mi permiteam să chiulesc pentru o astfel de persoană. Inițial am zis că poate, dar până la urmă am refuzat de la început.
Apoi a început să mă sune des să mă întrebe cum mai sunt, dar aveam impresia că se distrează pe seama mea. Făcea remarci răutăcioase despre familia mea, întrebând dacă părinții mei s-au despărțit deja. Adevărul e că nu era vina mea că ai ei divorțaseră. Am început să observ aceste ironii și am început să răspund tot mai scurt, uneori chiar evitând sau mințind.
Am șters-o încet din rețelele de socializare, până ce, în martie, anul următor, am blocat-o de tot. Mi-a scris, dar am ignorat. A doua zi după ziua mea, m-a sunat să-mi ceară socoteală. Mi-a spus că mereu a vrut să mă ajute și nu înțelege de ce am procedat așa cu ea. Eu i-am răspuns că pur și simplu nu găsesc timp nici măcar pentru mine, deși tot postez poze cu alte persoane. I-am zis:
Fii cu cine vrei tu!
În cele din urmă, mi-a spus că doar a vrut să-mi fie aproape, dar nu mă mai caută. Pe mine chiar m-a durut. Acum simt că nu mai pot să am încredere ușor în oameni. Avea grijă să-mi fie bine, dar nu mai bine decât ei. Nu i-a păsat cu adevărat de mine, deși eu îi acordam toată atenția.
Uneori mă întreb dacă nu am fost, pentru ea, un soi de interes romantic făcea glume pe seama soțului meu, insista să-l invit, comenta la pozele cu alte fete. Eu am fost sinceră și deschisă, ceea ce cred că a fost greșeala mea. Mă doare tare, fiindcă ea nu a ținut niciodată cu adevărat la mine doar voia să mă țină aproape. Eu chiar am crezut în prietenia noastră, că avem multe în comun, dar nu era deloc așa. Acum e greu să mai am încredere. Mi-aș dori să am mai mulți prieteni, dar parcă nu mai potAm învățat, totuși, ceva important: că fiecare om care intră în viața mea lasă o urmă, dar nu toți rămân. Prieteniile adevărate nu se măsoară în numărul de mesaje sau întâlniri amânate, ci în sinceritatea și respectul pe care ni-l oferim reciproc. Am început să-mi dau voie să cunosc alți oameni, cu inima mai precaută, dar și mai înțeleaptă. Am descoperit că există persoane care vin fără a cere nimic în schimb, care nu fac comparații și nu transformă vulnerabilitatea mea în glume ieftine.
Într-o dimineață târzie de aprilie, am ieșit singură la cafea, fără gândul de a mă întâlni cu cineva anume. M-am lăsat cuprinsă de soare și de simplitatea momentului. Pentru prima dată după mult timp, n-am mai simțit golul acela greu, ci un fel de ușurare. Mi-am promis mie însămi că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi definească valoarea sau să-mi rănească încrederea.
Nu știu dacă prietena mea s-a gândit vreodată la tot ce am simțit eu, dar astăzi nu mai trăiesc cu regrete. Îi mulțumesc, în gând, pentru tot ce am trăit și învățat. Din acel moment, am ales să mă susțin singură, să investesc în relații care mă fac să cresc și să-mi ascult instinctele care, atunci când spun nu, știu de ce o fac.
Poate că unele legături se destramă fără explicații sau despărțiri dramaticeci pur și simplu, în liniște, în timp ce înveți să te alegi pe tine. Iar asta, mi-am dat seama, este cel mai frumos nou început.
