Vederea mea n-a fost niciodată bună din copilărie, așa că am purtat mereu ochelari cu rame groase, prin care lumea părea într-o ceață de sticlă aburită. Mai târziu, am trecut la lentile de contact, dar nu mă țineau niciodată de mână până la capătul zilei adesea eram prea comod și plecam la plimbare cu Hera, câinele meu lătrător și ciudat, sau fugeam până la buticul din colț, fără să-mi amintesc să-mi pun ochelarii. Tocmai așa s-a petrecut și într-o seară de toamnă sfâșiată de vânturi reci, când am ieșit în grabă din apartamentul de la etajul cinci, coborând scările vechi, roase de pași, fără nicio intenție de a mă întoarce după ochelarii uitați.
Buticul mirosea a murături și a pereți scorojiti, rafturile gemeau de conserve lucioase, cutii colorate pestriț. M-am oprit la un raft unde borcanele cu pește păreau învelite în ceață, iar eu târam conversația împiedicată cu vânzătorul, încercând să aflu ce fel de pește zace în sosul roșu, ce fel de conservă stă ascunsă după literele mici și strâmbe. Când bărbatul a trecut la altă clientă, m-am răsucit spre o fată necunoscută care stătea cu spatele, silueta ei desenată parcă dintr-un vis: părul răsucit într-un coc ciudat, ca niște coarne de berbec, o eșarfă cât focul, într-un roșu stins de frunze, o haină lungă, neagră, plutind ușor pe lângă ea.
Mă puteți ajuta să găsesc macroul în sos de roșii? am întrebat, buimac.
Mi se părea că o știu. Avea energia aceea ciudată din liceu, o fată din clasa paralelă, mereu cu unghii desenate, mereu certată de profesori pentru stilul nonconformist.
Ăsta-i macroul potrivit pentru dumneata, mi-a răspuns ea cu un zâmbet amestecat între formal și șăgalnic. Vreți să vă mai ajut cu ceva?
Din păcate, mi-am uitat ochelarii acasă. Nu văd nimic, am spus cu sinceritate.
Așa am mers amândoi, plutind printre rafturi, povestind despre diriginți, râzând de glume vechi, ea dădea din cap și scotea sunete ușoare de aprobare, iar lumea părea să se adune sub tavanul mic al magazinului ca într-o poveste. După cumpărături, am propus să stăm câteva minute afară, să sorbim frigul de octombrie sau poate o cafea, să mai povestim puțin. Am aflat că lucra la o clinică veterinară, lucru ce m-a făcut să râd îi ședea bine printre animale, am spus. La ieșire, am schimbat numere de telefon, vorbind despre întâlniri viitoare.
Ajuns acasă, cu brațele pline de pungi și cu Hera alergând în jurul picioarelor mele, mi-am pus ochelarii și am văzut clar ecranul telefonului: un mesaj venit la cinci minute după ce ne-am despărțit.
Adevărul e că te-am păcălit. Nu sunt colega ta de clasă, eu am fost la clasa A, dar la o altă școală. Dacă nu te superi, mi-ar plăcea totuși să ieșim la o cafea. Fac eu cinste. Promit.
Nu am zis nu. A urmat o întâlnire și încă una, iar de atunci nu-mi mai pot lua ochii de la ea; mult mai frumoasă și mai vie decât fața pe care mi-o aminteam din liceu. Am început să ne vedem tot mai des, și acum avem propriile noastre glume. Mă tachinează mereu, întrebându-mă dacă nu cumva mă făceam că nu văd ca să flirtez cu ea. Și poate că așa a orchestat soarta întâlnirea noastră, cu toate detaliile ei ciudate un dans între adevăr și iluzii, ca într-un vis dintr-o noapte moldovenească cu lună plină.
Poate că nici nu mai contează cine am fost, atâta vreme cât avem praful acela de magie, printre rafturi de conserve și râsete, în Chișinăul visului meu.
