Doisprezece ani mai târziu – Vă implor din suflet, ajutați-mă să-mi găsesc fiul! – femeia era aproape de lacrimi. – Altceva nu-mi mai doresc pe lumea asta! Ecaterina s-a așezat pe canapea lângă moderator, frângându-și mâinile teatral. A ales haine cât mai modeste și nu a dormit toată noaptea dinaintea emisiunii, doar ca să pară palidă și vlăguită. Voia să impresioneze publicul ca mama suferindă, să-i determine pe oameni să sară în ajutorul ei. – Cea mai mare dorință a mea acum e să-mi recâștig legătura cu fiul meu, – a rostit ea încet, de parcă fiecare cuvânt ar fi fost rostit cu greu. – Am încercat tot ce mi-a trecut prin cap! Am mers la Poliție, am sperat că mă vor ajuta… Dar nici nu au vrut să-mi primească cererea! Au zis că Andrei e deja major și a plecat de-acasă demult. Au întrebat ironic: dacă nici înainte nu v-a interesat soarta lui, de ce vă pasă acum… Moderatorul o asculta atent, dând ușor din cap. În sinea lui însă nu prea credea povestea acestei femei. Simțea că totul era mult mai simplu decât încearcă Ecaterina să arate. Se certase cu propriul copil, ani de zile nu a vrut să-l știe, iar acum se dă peste cap… În fond, era de acord cu Poliția. Dar, pentru audiența emisiunii… Oamenilor le plac asemenea povești, vai ce le mai plac… – Deci, din cauza unei certe ați rupt legătura cu fiul dumneavoastră? – a întrebat moderatorul calm, privind printre spectatori. Unii priveau sceptic, alții chiar păreau impresionați de “nefericita” mamă. Ecaterina a dat din cap, iar ochii i s-au umezit iar. A inspirat adânc, încercând să-și găsească puterea să continue. – Da, totul a început acum Doisprezece ani. Fiul meu s-a îndrăgostit pe bune, fără să se uite înapoi. A decis să se însoare. Îl înțelegeam, dar fata aceea… Chiar nu mi s-a părut potrivită! Vedeam clar unde poate duce: fuma, bea, dispărea seara-n tot felul de anturaje dubioase… Și ce era mai grav, îl trăgea ușor-ușor și pe Andrei al meu în viața asta! Femeia a tăcut o clipă, de parcă retrăia acele zile. Moderatorul nu s-a grăbit, lăsând-o să-și strângă gândurile. – Am încercat să vorbesc cu el, să-l previn, să-i explic: nu-i drumul ăsta bun. Dar el nu m-a vrut în preajmă. Pentru el eram doar o mamă care refuză să-i recunoască maturitatea și independența. Într-o seară, s-a ajuns la limită. A lovit masa cu pumnul și a strigat tare: “Eu plec!” Ecaterina a suspinat, iar moderatorul i-a întins imediat un șervețel. L-a acceptat din priviri recunoscătoare, s-a șters atent ca să nu-și strice machiajul. A tăcut câteva secunde, adunându-se, apoi a continuat: – A plecat. Și-a strâns lucrurile cât am fost eu la serviciu. Pur și simplu a dispărut – fără cuvinte, fără explicații… Și-a schimbat numărul de telefon, a tăiat orice legătură: cu prietenii, cu familia, cu toți! Și toate astea, pentru o fată… Glasul i-a tremurat puțin și a închis ochii pentru o clipă, ca să-și țină emoțiile în frâu. – Iertați-mă, mi-e greu să mă stăpânesc, – a șoptit strângând șervețelul în pumni. Femeia și-a lăsat încet capul în piept, iar câteva șuvițe i-au acoperit parțial fața. Gesticulația, atent pregătită dinainte, trebuia să întărească impresia – spectatorii trebuiau să simtă adânc toată durerea ei! Scenariul îi cerea să izbucnească în plâns, să arate cât de tare o doare sufletul. Dar, de fapt, Ecaterina nici nu simțea o sutime din ce trebuia să arate. În adâncul ei era doar o așteptare tensionată – va reuși sau nu să atingă coarda sensibilă a publicului? Moderatorul vedea bine că nu erau lacrimi adevărate, dar a decis să o susțină în joc. – Înțelegem durerea dumneavoastră, – a aprobat el, apoi dintr-un gest i-a cerut asistentului să aducă un pahar cu apă. – Nu vă grăbiți, povestiți-ne când vă simțiți gata. Pauza a durat cât trebuia pentru efect dramatic. Moderatorul a reușit să păstreze ritmul: nici prea scurt, nici prea lung. – Ce mai știți în prezent despre fiul dumneavoastră? – a întrebat el, aplecându-se puțin, arătând un interes sincer. Ecaterina și-a ridicat privirea, în care se citea o amestec de disperare și speranță, perfect dozată. – De curând, o cunoștință l-a zărit la București, – a început ea, glasul i s-a frânt puțin – fie de emoție, fie din efort de a juca o emoție credibilă. – Au schimbat două vorbe, și mi-a fost dezvăluit că Andrei și-a schimbat numele de familie! Cum să-l găsesc, singură nu pot, vă implor, ajutați-mă! Poate că cineva l-a văzut? S-a întors spre cameră, cu expresia înghețată de disperare – exact așa cum plănuise. Privirea încărcată de durere mută a rămas lipită de obiectiv, parcă încercând să pătrundă dincolo de ecran, direct în inimile telespectatorilor. – De curând am ajuns în spital, – a adăugat ea, iar în voce i s-a simțit pentru prima dată o umbră de sinceritate, – și mi-am dat seama că anii trec… Cine știe cât mai am? Tot ce-mi doresc e să-mi văd fiul, să-l strâng în brațe, să-i spun că l-am iertat de mult și că vreau să-mi cer iertare… Pe ecran a apărut fotografia unui tânăr de aproximativ douăzeci de ani. Blond, cu ochii cenușiu-albaștri, înalt – simpatic, dar fără vreo trăsătură memorabilă. Mulți tineri de acest fel vezi zilnic pe stradă, fără să-ți atragă atenția. Ecaterina și-a lăsat privirea pe fotografie. După atâția ani, Andrei s-o fi schimbat – poate are barbă, altă coafură. Poate a pus câteva kilograme… Toate aceste gânduri îi amplificau convingerea că a-l găsi e aproape imposibil. Șansele păreau minuscule, aproape de neglijat – dar a refuzat să cedeze. – Dacă cineva a văzut un bărbat asemănător, vă rugăm contactați studioul nostru, – a spus moderatorul pe un ton egal și calm. – Numărul de telefon îl vedeți în partea de jos a ecranului. Filmările s-au încheiat, iar Ecaterina, după ce și-a luat rămas bun de la echipă, a ieșit încet spre ieșire. Hotărâtă să joace rolul pâna la capăt – doar așa avea mai multă șansă de izbândă. Afară, s-a întors ușor spre prietena ei – aceea care a convins-o să participe la emisiune. Pe fața Ecaterinei era o zâmbet strâns, dar clar mulțumit. – Cum a fost, crezi că am reușit? – a șoptit ea, cu evidentă mulțumire în glas. – Am stârnit milă printre spectatori? Tamara, care supraveghease toată sala în timpul emisiunii, i-a răspuns cu o grimasă abia vizibilă. – Femeile din sală abia se abțineau să nu plângă, – a răspuns ea în șoaptă. – Sunt sigură că în curând vei afla unde locuiește “băiatul tău” și vei putea solicita compensație pentru toți anii în care ai investit în el. Păi iată: el s-a aranjat de minune, iar mama nu primește niciun ban! Ecaterina a strâmbat din nas. N-a gustat tonul prietenei – prea direct, aproape cinic. Dar în cuvintele Tamarei era și un grăunte de adevăr, pe care Ecaterina prefera să-l ignore. Până de curând, rar îi mai amintea Andrei. Gândurile la fiu îi apăreau rareori, trecător, fără prea mare durere sau dor. Totul s-a schimbat când Tamara a întâlnit accidental un cunoscut care l-a văzut pe Andrei în București – și care i-a povestit despre viața luxoasă a băiatului. O mașină de lux – nu orice mașină scumpă, ci una care întoarce priviri pe șosea. Costum de designer, ceas la comandă – piese pentru care orice salariu mediu e o glumă. Iar când Andrei a ieșit dintr-unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Capitală, a fost clar: nu doar că are bani, dar știe cum să-i cheltuiască cu stil. Nota de plată? O sumă pe care o vezi rar sub câteva mii de lei… Ecaterina abia dacă se mai prefăcea că o interesează viața fiului. De fapt, o rodea altceva – BANII, pe care e OBLIGAT să-i dea! În fond, e mama lui! Ea l-a adus pe lume! Acum măcar să plătească… – Nu-i nimic, sigur îl vor găsi, – a spus mai mult pentru ea însăși decât pentru Tamara. – Și eu îmi voi asigura viitorul… Și de ce nu? Era convinsă: Andrei nu va îndrăzni s-o gonească. După emisiunea asta, la câtă lume a văzut-o, un scandal n-ar face decât să-l strice! Din contră, va trebui să joace rolul fiului model. Publicitatea asta îi va cere să fie generos… Naivă… Nu și-a dat seama ca a căzut în capcana subtilă întinsă chiar de propriul fiu… *************************** Doisprezece ani în urmă Andrei a ajuns acasă la nouă seara, epuizat după ultimul și cel mai greu examen din sesiune. În cap îi roiau formule și termeni, ochii îi ardeau de oboseală, iar mușchii îi dureau. Tot ce-și dorea era să se prăbușească în pat. Dar știa că luxul ăsta azi nu i se va oferi. La ușă, a auzit imediat voci ridicate. Una masculină, tăioasă, iritată. Alta feminină – a mamei – scuzată, încercând să explice ceva. “Iarăși tipul ăsta în casa noastră”, s-a încruntat Andrei. Parcă simțea că bărbatul acela calculează minutele ca să-l prindă la intrare pentru un nou scandal. A băgat încet cheia în ușă, încercând să intre neobservat și să dispară în camera lui. Însă de cum a intrat, s-a împiedicat de niște bagaje așezate fix în hol. Andrei a încremenit, cercetându-le: “Ce-i cu ele? De ce-s aici? Sunt lucrurile mele!” A recunoscut geamantanele cumpărate pentru drumuri. Inima i-a sărit: ceva e clar în neregulă. – Ce caută astea aici? – a întrebat cu glas ridicat, încercând să rămână calm. – Cine le-a pus? Ce se întâmplă? Vocea i-a sunat mai tare decât intenționase – oboseala și tensiunea își spuneau cuvântul. A pus jos sacoșa cu cărți și a încrucișat brațele, așteptând explicații. S-a lăsat liniștea; după câteva secunde, în hol a apărut mama. Când l-a văzut, fața Ecaterinei s-a întunecat: a încrețit din nas, a pufnit scurt, ca și cum ar fi simțit un miros rău, și s-a întors pe călcâie să se retragă. Andrei a ezitat o clipă, privind-o surprins. Nu înțelegea ce se petrece, dar simțea că nu e o discuție banală de familie. Și-a scos încălțămintea și decis a pornit spre bucătărie, de unde veneau vocile. Ușa era întredeschisă și Andrei a înțeles instant ce se petrece. La masă, stătea bărbatul acela – Anatolie. Se legăna lejer pe scaun, de parcă era acasă: o mână pe spătar, în cealaltă o cană de ceai. Privirea i-a alunecat critic peste Andrei, apoi a revenit la mama lui. Andrei a intrat, simțindu-se din ce în ce mai încordat. – Ce caută aici? – a întrebat-o pe mama. – Încă nu i-ai spus? – s-a amuzat Anatolie, butonând telefonul. – De ce mai tergiversezi? – Nu vorbiți despre mine ca și când nu aș fi prezent! – a izbucnit Andrei. – Am dreptul să fiu în apartamentul acesta! Nu ca dvs.! Cine sunteți? De ce v-ați adus și odrasla? Mai avea multe de zis, dar a fost întrerupt de mama sa, care s-a întors și, cu un glas rece, ca și cum ar fi anunțat ceva banal, a spus: – Din seara asta nu vei mai locui în acest apartament. Fosta ta cameră îi aparține fiului lui Anatolie. Andrei a rămas ca trăsnit. S-a uitat la mama lui, căutând vreo fărâmă de căldură, o urmă de regret. Dar Ecaterina era dreaptă ca un stâlp, ochii fermi, buzele subțiri. Anatolie doar a dat scurt din cap, sorbind din ceai. – Stați! Pe ce bază decideți unde stau? – a răzbătut vocea lui Andrei, răgușită dar fermă. Paralizat. Știa că prezența lui încurcă viața mamei. Dar să-l arunce deodată, fără discuții, fără șanse de negociere? Era de neconceput! Și atât de josnic! – Tata voia să-mi lase apartamentul… – s-a agățat Andrei de asta ca de-un colac de salvare. Ecaterina și-a încrucișat mâinile nedrept și și-a ridicat bărbia. Fața i s-a crispat scurt de falsă compasiune, dar Andrei a simțit că e teatru. – A vrut, dar a murit pe neașteptate, – a spus sec. – Nu a mai apucat să schimbe actele, așa că funcționează testamentul vechi, dinainte să te naști. Eu sunt unica proprietară și eu decid cine locuiește aici! De azi nu mai ai voie să intri! Ești bărbat în toată firea – nu te rușinezi că încă te ții de fusta mamei? Fiecare cuvânt îi era ca un pumn dat. Și-a încordat maxilarul de furie. Era dat afară din casa copilăriei – locul unde știa fiecare crăpătură și scârțâit… A început să-i tremure ochiul – tic nervos, din stres. În gând îl bântuia o întrebare ciudată: oare accidentul tatălui a fost cu adevărat întâmplător? S-a uitat la Anatolie, care stătea tăcut, nepăsător. – Vorbești serios? – s-a întors la mamă, căutând o urmă de regret. – Chiar vrei să-ți arunci fiul pe drumuri? Ecaterina a dat scurt din umeri, ca și cum ar fi vorba de o decizie banală. – Ți-am făcut și bagajele. De azi stă aici altcineva. Și nici să nu-mi vii fără permisiune! – Glumești? Unde să dorm? – a întrebat încet Andrei, ținându-și furia în frâu. Glasul era calm, dar ochii – plini de neînțelegere și doliu. Încă spera că totul e o farsă, că mama îi va zâmbi peste două minute și îl va îmbrățișa… Dar Ecaterina era rece, fără urmă de îndoială. Îi venea să sară, să-l apuce pe Anatolie de guler, să țipe: “Cine ești tu să-mi hotărăști soarta?” Dar s-a abținut, respirând adânc. – Te descurci, – i-a răspuns femeia, indiferent. – Ai mulți prieteni, măcar unul te va ajuta. Restul rezolvi singur. Parcă vorbea despre o carte lăsată pe masă, nu despre soarta propriului fiu. Andrei a simțit că îi fuge pământul de sub picioare. – Și încă ceva, – a adăugat Ecaterina cu glas aspru, – am luat banii pentru ultima taxă de facultate. Să-ți muncești viitorul! Eu am nevoie acum de ei – mă mărit în curând. Cuvintele astea au durut cel mai tare. Andrei și-a dat seama: mama vrea să-l șteargă complet din viața ei. Nu doar să-l alunge, dar și să-i taie orice sprijin. Dar nu avea de gând să se umilească! În minte deja se contura un plan: să-și ia un an de pauză, să își caute de muncă și să-și plătească singur studiile. Are mâini, minte, ambiție – îi ajunge. Andrei a încuviințat încet, ca și cum ar fi acceptat provocarea. S-a uitat la mama sa, dar n-a găsit niciun strop de căldură. Și-a dat seama: podurile-s arse. Încrederea care i-a legat odată, s-a destrămat de tot. Mama, nu avea s-o poată ierta vreodată. *************************** – Ai văzut deja? – l-a întrebat Nicu nerăbdător, aplecându-se peste masă spre Andrei. Ținea telefonul îndreptat către el. – O prietenă de acasă mi-a trimis asta. Zice că tocmai a apărut pe post. Andrei a ridicat încet privirea din dosarul de acte. A lăsat din mână hârtiile, care au căzut fâșâind. Gândea: “Acum nu am cum să mă mai concentrez la treabă”. Înăuntru i-a crescut o emoție ciudată – un fel de mulțumire amară. – Am văzut, – a răspuns scurt, zâmbind amar. – Soțul Tamarei nu s-a putut abține după ce ne-am întâlnit. Dar exact la asta m-am așteptat. Să știe mama ce-a pierdut. S-a lăsat pe spate, trecându-și mâna prin părul scurt. În minte îi alergau imaginile recentei emisiuni – locul unde mama lui, cu expresie elaborată de durere, povestea despre “băiatul dispărut”. Atunci, acum doisprezece ani, l-a dat afară cu sânge rece, i-a luat banii și l-a șters din familie. Acum, face orice să-și joace rolul de mamă suferindă. Da, Andrei și-a luat revanșa – nu cu scandal public, ci cu tăcerea unei reușite pe care ea nu o mai poate atinge. Viața lui a mers strună. Și-a făcut carieră, și-a făcut prieteni, are cetățenie străină, un viitor planificat fără ea, fără binecuvântarea ei. Acum și-a dat și mama seama: ar fi putut primi ajutor, dacă nu ar fi ales alt soț și alt copil în locul lui. Dacă n-ar fi luat banii pentru facultate, dacă nu l-ar fi alungat… Va afla curând un lucru: nu va primi nimic de la el. Niciun leu, niciun semn de sprijin, nicio speranță de împăcare. Hotărât: trecutul rămâne în urmă. Viitorul și-l croiește singur – fără ea, fără sfaturi, fără șantaj emoțional. Femeia care l-a adus pe lume nu-l va mai putea atinge vreodată. Nici fizic, nici sufletește. Și, poate, asta e cel mai important…