Dreptul la tăcere
Parfumul din mașină era prea greu. Ana deschise geamul cât să facă două fisuri, și înăuntru pătrunse aerul fierbinte, cu praf de drum și miros de asfalt încins. Iunie era torid anul acesta; sufocat, înăbușitor, nicio ploaie.
Iar taci, spuse Ilie, fără să-și desprindă privirea de la șoseaua ce serpui printre câmpuri.
Nu tac. Mă gândesc.
La ce să te mai gândești? Totul e pregătit, totul plătit. Relaxează-te, măi fată.
Ana își lăsă ochii pe mâinile lui pe volan. Mâini frumoase, îngrijite, cu unghii tăiate scurt. Mâini de arhitect. Mereu o mirase cât sunt de curate, parcă omul ăsta nu trăise cu adevărat nicio zi ca să le murdărească.
Ilie, mama, în rochia asta Ea a cumpărat-o de la piață. S-a străduit mult. Dar invitații tăi…
Oamenii mei sunt oameni normali.
Oamenii normali știu să privească într-un fel anume pe cei care nu le sunt de-ai lor.
Ilie scoase un oftat scurt, aproape neauzit. Ana învățase ce înseamnă: Mi-e prea obositor să-ți explic iar evidentul.
Ană, mergem la nuntă. La nunta noastră. Poți măcar azi să nu vezi necazuri peste tot?
Există necazuri. Le simt.
Mereu simți tu ceva.
Asta n-a fost nici compliment, nici grijă.
Afara alunecă rapid indicatorul: Restaurantul Spicul de Aur, 2 km. Ana își potrivi voalul. Alb, de tiul, cu margini brodate cu mici perle, ales de doamna Ecaterina pe Calea Mare din Chișinău. Ana nu se împotrivise. De fapt, în ultimele luni nu văzuse multe, ocupată să creadă, cu tot efortul, că totul va fi bine, că va fi cumva lumină la capătul acestui drum.
Tata e emoționat, șopti. N-a mai intrat în locuri ca astea niciodată.
Ana…
Ce?
Destul. Te rog.
Ana închise gura. Privirea pierdută pe geam, spre câmpurile verzi și dese de-o parte și de alta a drumului. Undeva, în depărtare, rămânea satul Luncă. Acolo era casa cu obloane albastre unde crescuse, unde bunica Paraschiva stătea lângă geam, cu ghergheful în poală și-i spunea: Anișoară, acul nu-i doar ustensilă. El ascultă pânza, și pânza îți răspunde. E o conversație, nu uita.
Ilie opri mașina în fața restaurantului. Coborî, deschise portiera Anei. Gest grațios, controlat, dintr-o altă lume. Ca de fiecare dată, Ana îi lua brațul și zâmbea tragic, fără alte opțiuni.
Părinții erau deja acolo. Ana îi zări de cum intră în sala vastă, luminată cu candelabrele ei de cristal. Maria Petrache și Ion Stănescu se țineau la margine, stingheri ca două vrăbii printre papagali duși la paradă.
Mama purta o rochie bleumarin cu guler de dantelă. Fusta puțin prea lungă pentru moda de azi. Părul ușor ondulat, prins cu agrafe, iar la urechi doi cercei mici, albaștri – primii cadou de la tata, la aniversarea de 25 de ani. Ținea la piept poșeta, privind spre candelabre cu ochii unui copil uluit de frumusețea unui bazar, dar care înțelege că nu e pentru el.
Tatăl – costumul vechi, gri închis, cu umerii lați, cumpărat în anii 90, păstrat, călcat să-i stea dungile ca trase cu rigla. Cravata legată ușor strâmb.
Anișoară! mama făcu un pas spre ea, dar se opri să nu-și șifoneze rochia. Doar o luă de mâini. Ce frumoasă ești…
Și tu ești frumoasă, mamă.
Maria Petrache râse scurt,, un pic vinovat, aproape ca la Lasă, nu fi copilă…
Ion Stănescu o cuprinse ușor pe Ana, cu un braț, să nu-i șifoneze rochia.
Bravo, fată, spuse și atât, pentru el asta era suficient.
Ecaterina Ivănescu apăru după vreo zece minute. Intru cu siguranța celor deasupra oricărui eveniment. Rochie de borș de Bordeaux greu, perle în mai multe șiraguri, coafură ireproșabilă. Cinci zeci și cinci de ani, dar nu arata nici de cincizeci, și știa asta.
Anișoară sărută aerul, lângă obrazul Anei. Ești o bijuterie, draga mea! Ilie, cum să nu-ți ții aproape așa nevastă frumoasă!
Ilie schiță un zâmbet oficial zâmbetul lui de la întâlniri, pe care Ana i-l cunoștea bine.
Ecaterina se întoarse către părinții Anei. Privirea caldă, studiată, fără urmă de aroganță, dar dincolo de acea liniște plutea evaluarea rece, de expert.
Doamna Maria, domnule Ion, mă bucur să vă cunosc! Ilie mi-a vorbit mult despre dumneavoastră.
Maria zâmbi și dădu din cap. Ion strânse mâna oferită reținut, fără teatralitate.
La masă, părinții Anei, așezați la capăt, lângă verișorul lui Ilie și soția lui, care discutau toată seara doar despre renovarea apartamentului din noul ansamblu.
Ana observa, cu coada ochiului. Mama mânca atent, stângaci, ca și cum fiecare tacâm ar trebui ales exact. Tata bău o țuică și apoi își ținti privirea în orașul proiectat de luminile serii dincolo de geam. Se uitară uneori unul la altul, iar privirile acelea aveau atât de multă poveste, încât Ana întorcea capul, să nu deranjeze.
Toast-urile curgeau: domnișorul de onoare tânăr zâmbăreț, cu ceas scump, apoi Elena, așa-zisa prietenă a miresei de la cursurile de croitorie de-acum doi ani. Și restul. Șampania era bună, mâncarea arăta elegant. Ospătarii se mișcau ca niște umbre.
Ecaterina Ivănescu luă microfonul pe la opt jumate. Se ridică demn, sala amuți.
Aș dori să spun ceva, începu cu voce sigură, obișnuită să conducă ședințe. Toastul mamei mirelui, știți dvs., e mereu un moment aparte.
Unii râseră apreciativ.
Ilie-al meu a fost întotdeauna un suflet mare. Pauză calculată. De mic aduna pisici fără stăpân, ajuta copiii vecinilor la teme. De la tată-său are asta, Dumnezeu să-l ierte, un pic și de la mine, poate. Falsă modestie. Când mi-a făcut cunoștință cu Anișoară, m-am surprins. Putea să aleagă… Ilie a avut mereu de unde. A ales-o pe ea. O fată din sat mic, familie… modestă, să zic așa. Asta înseamnă caritate a inimii adevărate, nu-i așa?
Ana simți cum Ilie se încordă pe scaun, dar nu reacționă.
Părinții Anișoarei… Ecaterina privi în colțul meselor. Oameni muncitori. Apreciem munca. Femeia de serviciu, șoferul meserii folositoare toate. Fiecare e important la locul lui. Iarăși o pauză. Dar, sincer, nu oricine ar avea curajul să-și lase fata într-o asemenea viață. E o dovadă de caracter. Aproape că invidiez simplitatea asta. Când nu ai pretenții de la lume, viața merge mai ușor. Nu-i așa?
Râs moale, cam forțat. Unii tăceau și se uitau în farfurie.
Pentru Ilie și Anișoara! ridică paharul Ecaterina. Să vă fie de bine! Și să nu uite Anișoara noastră niciodată de unde vine, că asta o face… aparte.
Cristalul clincheta.
Ana nu gustă vinul. Privi fix, undeva departe, simțind gheață în piept, ca într-un decembrie fără zăpadă, când îngheață pământul.
Își căută mama cu ochii.
Maria Petrache zâmbea. Un zâmbet înfricoșător: politicos, tensionat, înghețat, zâmbetul cuiva căruia i s-a spus ceva urât, frumos ambalat și care nu găsește forța să răspundă.
Tata se uita în farfurie. Cravata, încă, strâmbă.
Ana puse paharul jos.
Apoi se ridică.
Pot și eu spune ceva? Vocea ei calma tăiușul.
Ilie se întoarse spre ea. În ochii lui străfulgeră grijă? rugăminte?
Ana luă microfonul.
Vreau să mulțumesc tuturor ce-au venit azi. Vocea fermă, sigură, surprinzând-o și pe ea. Dar mai ales, părinților mei. Pe mama, Maria Petrache, care de treizeci de ani spală case străine dar își ține casa mai curată decât orice restaurant. Pe tata, Ion Stănescu, care, ploaie sau soare, urcă la volan ca să nu ne lipsească nimic. Au venit aici nu fiindcă le-a permis cineva. Au venit fiindcă-s părinții mei. Eu sunt fata lor. Nu fata de la țară. Nu caz de caritate. Fata lor.
Liniște. Ecaterina rămase cu paharul suspendat, uitându-se la Ana cu ceva de nedescris.
Demnitatea, continuă Ana. Demnitatea nu ține de restaurant, de mașina cu care vii. Știu asta, pentru că am văzut-o la fiecare gest al celor numiți aici simpli. Simpli repetă vocea, molcom. Da, sunt simpli. Simpli ca pâinea. Ca apa. Ca onestitatea.
Lăsă microfonul, nu trânti.
Își scoase voalul. Tiulul alb alunecă pe masă, lângă paharul neatins cu șampanie.
Ilie, doar atât. Ilie nu ridică ochii.
Atât era destul.
Ana se duse la mama, îi strânse mâna, dădu din cap spre tata. Ion se ridică fără vorbă, își potrivi haina.
Ieșiră toți trei, încet, demni, drepti.
Afară era cald, parfumat cu iasomie. De undeva, din spatele unor blocuri, se auzea muzică: acorduri simple, populare, de vară.
Anișoară… începu mama.
Mamă, nu e nevoie. Chiar totul e bine.
Și-acum… unde mergem?
Acasă, răspunse Ana. Tată, ești bine?
Ion își potrivi cravata strâmbă, zâmbi abia vizibil:
La fix, fata tatei.
Se urcară în bătrâna Dacia a lui Ion, gri ca asfaltul udaț de ploaie, aproape de vârsta Anei. Tatăl porni mașina. Motorul tuși puțin și porni, încăpățânat.
Drumul spre Luncă era de trei ore și jumătate.
Mama adormi pe banchetă, tata tăcea. Ana privea pe geamul murdar câmpurile nopții și, în mintea ei, nu era niciun gând, doar tăcerea adâncă în care te poți scufunda.
Spre zori, când la orizont se lumina, Ion întrebă:
O să-ți pară rău?
Ana reflectă.
Nu știu, spuse, sinceră.
El dădu din cap. Nu mai întrebă.
Casa îi întâmpină cu miros de lemn și liliac din fața prispei. Motanul Murgu îi aștepta pe treaptă, cu aerul că știa că se vor întoarce.
O săptămână Ana ieși rar din cameră. Nu de rușine, deși rușinea se aciuiase sub coastă ca o piatră grea, stingheră. Nu știa ce să facă cu ea însăși. Cinci ani de oraș, doi cu Ilie, toate spulberate într-o seară, ca un film la care cineva stinge televizorul.
Și-a oprit telefonul după două zile. Ilie sunase de douăsprezece ori în prima zi. Apoi, probabil, a renunțat. Ana nu l-a mai pornit, ca să n-o macine curiozitatea.
Mama îi aducea ceai și nu punea întrebări. Asta-i adevărata pricepere a unei mame: taci lângă copil cât să-i fie mai ușor.
Tata repara gardul din grădină. Sunetul ciocanului calm, liniștitor. Ana-l asculta din cameră și se gândea: Așa trebuie făcut. Te apuci și faci.
În a opta zi, se trezi devreme și urcă în pod. Într-un cufăr sub teancuri de reviste vechi găsi ghergheful bunicii. Lucios, rotund, de lemn, bătut de ani. Și cutia de ațe, multe, colorate, așezate la dungă, ca și cum bunica Paraschiva abia plecase în ogradă.
Le aduse jos. Puse ghergheful pe masă, la fereastră.
Mama intră cu ceainicul și se opri în prag.
Ale bunicii, șopti ea.
Da.
Te-a învățat bine. Ții minte cum îți zicea?
Țin. Toate, mamă.
Ana apucă acul. Înșiră firul. Primul punct ieși strâmb, mâna tremura ușor. Al doilea fuse mai sigur. Al treilea cum trebuie.
Ana cosea de mică. O avea în sânge, dacă așa ceva există. Bunica spunea: conversație e cusutul. Fiecare fir un cuvânt. Fiecare culoare o stare. Când coși, nici în liniște nu ești mut.
Primele zile coase fără plan. Mâinile căutau singure. Fir roșu. Apoi albastru. Apoi fir auriu. Din haos apar frunzele. Apoi o pasăre. Un floare cu opt petale spunea bunica, motiv de ocrotire.
O săptămână mai târziu veni Zinaida Ionescu, vecina, chipurile ca să aducă foarfeca împrumutată din primăvară.
Anișoară, arată-mi și mie, indică spre gherghef.
Ana ridică și îi arătă.
Zinaida tăcu mult, ținând pânza în aer.
Trebuie să le vinzi, fată. Nu ține minunea la sertar.
Cine să le cumpere?
Uite, eu cumpăr. Chiar acu. Cât vrei pe păsărica asta?
Ana se blocă.
Zinaida, ce vorbiți?
Vorbesc bani, nu milă, să fim lămurite, fată.
Ana n-o contrazise. Mila și interesul cinstit nu sunt același lucru.
Până în septembrie avea șase lucrări. Două ștergare cu motiv tradițional, un panou cu flori de câmp, o mică pădure pe pânză din memorii, la marginea satului, două șervete cu păsări.
Zinaida Ionescu cumpără o pasăre și un ștergar. Ana luă bani pe ele, puțini, dar erau primii bani munciți doar de mâinile ei nu leafă de la atelierul din oraș.
Nicu apăru la sfârșit de septembrie.
Ana stătea la fereastră, când mama o chemă: Anișoară, ai musafiri.
Ieși pe prispă. Bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, haină simplă, cizmulițe de lucru. Înalt, brunet, pe mâini se vedeau urme de muncă grea, nu ca ale arhitecților.
Bună ziua, zise el. Nicu. Din deal, de la Mila; m-a trimis Zinaida. Cică ai ștergare bune.
Fac câteva, da.
Am nevoie pentru mama. Are ziua în noiembrie. Aș vrea unul adevărat. Nu făctură, ci lucru pe bune. Își cosea și ea altădată. Știe diferența.
Ana se uită la el. Nici urmă de condescendență ori apreciere stângace. Spunea pe față ce gândea.
Intrați să vă arăt ce am, sau fac la comandă.
El intră, privi mult, compară, luă lucrul, întoarse pe dos, analiză.
Acesta-i ce motiv?
Din Podolia. Bunica m-a învățat. Simbol pentru rodnicie și protecție la casă.
Ești de aici?
Da, din Luncă. Dar am stat ceva ani la oraș. Am revenit, na
Dădu din cap. Nu întrebă de ce. Ana apreciă.
Le iau pe astea două. Una pentru mama, alta pentru casă. Fata mea, Ioana, le iubește. Are opt ani. Poate se face artistă.
Cum o cheamă?
Ioana.
Vorbiră preț. Nicu nu tocmi, deși Ana nu ceru mult.
La poartă:
Mai colaborezi, să mai comand?
Sigur.
Vin cu Ioana. Ea vrea ceva cu cai. Să iubească și caii…
Ana râse.
Îți fac cu cai.
El plecă. Mama scoase capul din bucătărie, vădit atentă.
Om de treabă, zise.
Mamăăă…
Ce vrei, fată? Numai zic.
Nicu veni după două săptămâni, luă ștergarul. O aduse și pe Ioana. Fată tăcută, brunetă, cu ochi mari și întrebare curioasă.
Ăsta e cal? ochii ei la pânza neterminată.
Încă nu. E doar începutul.
Când va fi cal?
O săptămână.
Ioana dădu din cap, atentă.
Nicu bău ceai cu Maria Petrache în bucătărie. Se auzeau povesti de vreme și recolte, de frunze căzute devreme.
La sfârșit, el zise Anei:
E serios ce faci. Văd diferența, nu mă pricep, dar simt.
Mulțumesc.
Nu te-ai gândit la vânzare și pe net? Fosta mea soție vindea ceramică, mergea bine.
Ana tăcu.
Mi-a trecut prin gând. Nu știu cum să încep.
Te-ajut eu. Un cunoscut de-al meu umblă cu așa ceva. Te învață.
De ce?
Nicu o privi senin:
Nu toate lucrurile frumoase trebuie îngropate în șopron.
Nu era nici patetic, nici măgulitor. Ana apreciă încă o dată.
Luna octombrie trecu cu lucru. Ana coasea opt ore pe zi. Ioana venea des, urmărea mișcarea acului fără să pocească tăcerea copilăriei ei.
Nicu ajută să facă pagină online. Ana poză lucrările, adăugă câte-o poveste scurtă lângă fiecare. În trei zile veni prima comandă din alt oraș. Apoi încă una. Până la finele lunii avea deja șapte.
Nu se gândea la Ilie. Sau aproape deloc. Uneori, noaptea, îi veneau în valuri amar, tăios, ca leacul bitern. Se uita în tavan și resimțea tăcerea lui. Nu gesturi, nu cuvinte, ci tăcerea lui. Asta durea mai rău decât orice.
În noiembrie, când deja zăpada acoperea satul, sosi o mașină argintie, mare, nemțească, ridicol de scumpă pentru ulița satului.
Ana o văzu de la fereastră.
O clipă gândi: s-au rătăcit.
Dar din mașină coborî Ecaterina Ivănescu. Pardesiu lung, cizme cu toc (înecate în omătul umed). După ea, încet, Ilie. Gulerul ridicat, mâinile în buzunare.
Ana nu ieși să deschidă. Tata ieși. Privea, fără să spună nimic.
Bună ziua, salută Ecaterina. Am vrea să o vedem pe Ana.
E acasă, răspunse tata.
O chemați?
Pauză.
Ana! strigă el, fără să întoarcă capul. La tine.
Ana apăru, lângă tata. Rochie veche, blugi, părul în coadă, mâinile epuizate de muncă.
Ana, începu Ecaterina, vocea schimbată, moale, aproape rugătoare. Am venit să vorbim. Ca oameni.
Vorbiți.
Poate depășim pragul…
Ana ezită. Privirea la Ilie. El, privirea spre șopronul zidit.
Ziceți aici.
Ecaterina își schimbă greutatea de pe un picior pe altul, încălțată greu.
Ana, știu că seara aceea… a fost greșită. Poate am spus prea multe. Dar ești o fată deșteaptă. Știi că toți avem scăpări. Emotion, cuvinte scăpate… Să risipești tot ce ați construit e o nebunie.
Ce am construit?
Viața ta cu Ilie. Apartamentul e pregătit, știi asta. L-am mobilat noi. Și ai loc în atelier, nu doar de croitor, ci de designer, tu ai talent…
Ana tăcea.
Și mașină, adăuga Ecaterina. Cuvântul argument final.
Ilie ridică ochii.
Ana, începu el. Gândește-te. Te rog. O luăm de la capăt.
Tu ai tăcut, rosti Ana, clar.
Ce?
Acolo, la restaurant. N-ai zis nimic. Ai tăcut, ai coborât privirea.
El făcu un gest neputincios.
N-am știut ce să spun.
Eu am știut. Am spus eu. Fără tine.
Tăcere. O cioară croncăni în livadă. Tatăl stătea ca un gard țărănesc, neclintit.
Doamnă Ecaterina, hotărî Ana, să vă dea Domnul sănătate. Și lui Ilie la fel. Dar eu nu mă mai întorc. Nu pentru mândrie ori supărare. Fiindcă acum știu ce vreau.
Și ce vrei? în vocea Ecaterinei, adiere cunoscută.
Să trăiesc cum aleg eu, răspunse Ana.
Ecaterina o privi. Încet, aprobator, poate, nu arogant.
Atunci, bine, spuse.
Plecau greu, mașina nemțească abia întoarse pe uliță.
Tata oftă.
Asta-i, zise el.
Intrară în casă. Mama ieșise pe hol, se ținea de toc. Auzise tot.
Așa e bine, fată. Lasă capul sus.
Ana se duse la gherghef. Luă acul. Găsi locul unde rămăsese. Făcu un punct. Încă unul…
Decembrie, ianuarie au trecut între lucru și comenzi. Până în februarie, Ana avea 23 de comenzi din toată țara. O doamnă din nord a scris că ștergarul primit la aniversarea de căsătorie a fost cel mai prețios cadou din douăzeci de ani pentru că e viu.
Nicu venea săptămânal la Ana. Câteodată cu Ioana, alteori singur. Nu venea cu mâna goală: ba cu lapte de la vaca lui, ba cu miere, ba cu lemne, puse fără să se vadă.
Vorbeau mult. Despre Ioana, care nu-și mai amintea bine de mama răpusă de boală când era prea mică, despre gospodărie, despre oboseala și bucuria fiecărei zile. În centrul raional se deschisese și o piață mică de meșteșuguri; meșterii erau așteptați.
Să mergi cu lucrul tău, îi spunea el. Oamenii caută așa ceva.
Mi-e frică…
De ce?
Ana zâmbi strâmb.
Că or să mă facă de râs: țărancă, ciudată…
Nicu, serios:
Ana, lumea care râde de munca ta e de râsul lumii. Ce faci tu valorează mai mult decât orice.
În februarie, Ana merse la târg.
Luă opt lucrări. Le așeză pe masă, pe pânză de in. Stătu în spatele mesei.
Prima clientă veni rapid: femeie matură, scurt întrebată:
Tu le-ai cusut?
Eu, da.
Se vede. Sunt cu suflet.
Îi luă două ștergare și un panou mic.
La final de zi, Anei îi rămăseseră trei din opt. În buzunar bani iubiți, munciți, nu leafă, nu cadou.
La întoarcere, Nicu o întreba, conducând printre nămeți:
Ei, cum a fost?
Bine, răspunse ea. Zâmbi. Simplu, adânc.
Și el zâmbi larg.
Ioana mesteca dintr-un colac. Glasul ei mic:
Anișoară, mă-nveți să cos și eu o păsărică?
Te învăț. Sigur.
Viscolul zbura afară. Drumul curat, întins spre întuneric. Ana privea înainte, spre faruri, cu o liniște nouă, adâncă.
Primăvara veni, și odată cu ea, lucruri despre care nu se vorbește ca să nu se strice.
Nicu veni într-o seară, nu la vremea obișnuită, iar mama se găsi cu treabă prin bucătărie, cum fac toate mamele.
El se așeză. Tăcură. Apoi:
Eu-s om direct, știi. Zic ce simt.
Zi.
Mă simt bine cu tine. Ioanei îi priești. Nu-ți cer răspuns grăbit, doar să știi că nu vin degeaba.
Ana îl privi pe mâini. Calme, aplecate, sincere.
Știu, spuse ea.
Și?
Și… îmi priește și mie.
El dădu capul în sus. Se ridică. Puse șapca.
Mâine vin iar. E bine?
Vino.
În mai, Ana s-a mutat la Mila.
Nunta a fost în iunie, fix la un an de la prima nenuntă. Ana a observat tăcut, nu a spus la nimeni. Doar ea știa.
Au sărbătorit pe malul Prutului. Mesele ieșiră afară, pe iarba înverzită. Pâine, sarmale, plăcinte cu varză și mere, copt împreună cu femeile satului. Mama lui Nicu, Antonina, mică și veselă, dădea indicații cu voce tare, nimeni nu stătea degeaba.
Puțini invitați: părinții Anei, câteva vecine de la Luncă, rudele lui Nicu din Mila, Zinaida cu soțul. Ioana purta rochiță albastră și buchet de flori de câmp.
Lăutarul Ion venise din satul vecin. Mustăți roșcate, dar tot satul l-a jucat.
Ana avea rochie albă, simplă, de in, brodată toată iarna cu flori și păsări. Voalul de-ale ei, cu fir de albastru pe margine.
Nu voalul acela rămas pe masa din restaurantul Spicul de Aur.
Acesta al ei.
Ion Stănescu o duse la râul unde Nicu o aștepta, cu chip de bărbat fericit, de stăpân al rostului său. Maria se gândi să-și ia batista din geantă, dar se răzgândi: trebuia să scoată plăcintele de la cuptor.
Antonina îi șopti Anei când a primit-o în familie:
Tu-i ești de folos lui Nicu. Și lui Ioana. Dar cel mai mult ție. Să nu uiți asta.
Ana a strâns-o la piept.
Ion a întârit-o pe soția lui de mână, așa cum o ținea demult, pe când Ana îi era mică. Maria privea fără lacrimi. Numai își privea fata.
Asta e o poveste de viață pe care n-o poate inventa nimeni, doar o trăiești.
Toamna, Ana și-a deschis atelierul.
Nicu i-a amenajat șopronul: cald, luminos, ferestre spre sud. Masă lungă, rafturi de ață, lumini bune. Ioana a desenat o pasăre roșie pe ușă, ușor stângace, dar vie.
Ana și-a luat două ucenice: Daria, fiica vecinei, și tanti Olga, profesoară pensionară, care mereu și-a dorit să coasă, dar niciodată n-a avut timp.
Au deschis un mic magazin. Comenzi veneau din online, turiști de pe drumuri, oameni din sat.
O dată a venit televiziunea locală. Cât ai zice, a apărut reportajul la TVR Moldova, apoi la București poveste despre meșteșuguri.
Ana a aflat de la Zinaida, care a sunat țipând: Aneee, ești la televizor, schimbă canaluuul!
Dar Ana lucra cu fetele și a zis Las că văd după. Și nu a mai văzut. Avea comandă urgentă pe ștergar de cununie.
În același timp, la două sute de kilometri, într-un apartament nou, o femeie privea televizorul.
Apartament mare, cu tavane înalte, mobilă scumpă, aleasă cu designer. Flori de orhidee la masa de sticlă, schimbate săptămânal.
Ecaterina Ivănescu stătea în fotoliu, halat de cașmir, papuci moi. Un pahar de vin roșu, din care nu bea, numai ținea în palmă.
Ilie era plecat. Sau nu. Nu mai întreba. După povestea cu Ana, ceva s-a schimbat în el nu știa ce, dar discuțiile erau seci, privirile reci.
Nu contează. O să treacă.
Pe post, documentar despre meșteșuguri. Nu se uita, televizorul mergea pentru a acoperi golul.
Apoi a auzit vocea: feminină, caldă, aproape cântată.
Ridică ochii.
Ecranul: Ana, în atelierul ei, cu părul strâns, mânecile suflecate. În jur, ucenicele. În colț, o fată mică desenează.
Cu cine ați învățat cusutul? întreabă reporterul.
Cu bunica, răspunde Ana zâmbind. Ei îi datorez tot. Ea zicea mereu că acul e vorbă, nu unealtă.
Reporterul: Comenzile vin din toate părțile. Ce contează cel mai mult pentru dvs.?
Ana gândi puțin:
Să fie vii. Să simți că pui ceva din suflet.
Camera prinde un bărbat înalt, lângă Ana, care îi pune mâna pe umăr cu blândețe. Fetița face cu mâna spre cameră.
Ana râde. Râde de bucurie adevărată.
Ecaterina nu se mișcă.
Paharul rămâne neatins.
Emisiunea continuă. Motive tradiționale, interviuri. Ecaterina nu mai aude nimic. Privește, dar vede abur.
Ia telecomanda, stinge televizorul.
Liniște.
Liniște mare, așternută ca o pătură peste tot.
Pune paharul pe masă. Privește mâinile cu degetele ca la rang un inel scump, cu diamant rece, cadou față de ea însăși la aniversarea de trei ani de firmă. Sclipirea rece a diamantului se sparge pe tavan.
Își privește sclipirea.
Se gândește la Ana? Nu. Nu la ea.
Se gândește când era tânără. Ce voia atunci? Nici nu știe. A crezut mereu că odată cu banii va veni totul. Că firma aduce și timp. Timpul, altceva și mai de preț.
Banii au venit. Firma a crescut. Timpul s-a pierdut printre hârtii și contracte, iar liniștea asta aștepta să fie umplută dar n-a mai fost cu ce.
Prietenii? Odată, poate… Acum sărbători cu urări reci.
Își amintește de toast-ul din restaurant. Bine ambalat, aspru, arogant, subtil. Sala a râs încet, timorat.
Apoi fata în alb a spus răspicat ce-a simțit.
Atunci, Ecaterina a gândit: copilă proastă, la fericire renunță!
Acum ce gândește?
Nu că a greșit. Prea simplu ar fi.
Se întrebă: Eu am făcut ceva vreodată cu mâinile mele, nu comandat, nu delegat, să simt că ține cald?
Firma? Numai acte. Ilie? L-a crescut, dar l-a organizat. Când a stat ultima dată cu el să tacă în doi? Când i-a spus ceva din suflet, liniștit?
Orhideea pe masă e perfectă și rece.
Ecaterina se plimbă din cameră în cameră. Peste tot, curat, corect, ca-n reviste.
Se oprește la geam. Orașul lucește jos, mii de ferestre, fiecare cu povestea lui. Cineva mănâncă plăcinte, ceartă, râde, crește copii. Cineva, la două sute de kilometri, într-un atelier mic, o fată povestește cu pânza.
Prostuță, zice Ecaterina, și nu știe cui spune.
Probabil sieși.
Se-ntoarce, ridică paharul, soarbe puțin.
Vin scump, de cunoscători.
Pune paharul jos.
Și ce dacă, șoptește. Și ce folos?
Ce folos? Bună întrebare.
A trăit după regulile ei: să câștige, să nu lase pe nimeni să o privească de sus, să fie prima, să arate succes.
A reușit. Le-a cumpărat pe toate.
Acum stă într-un halat scump, într-un apartament friguros, și se uită la televizorul stins.
Inelul sclipi încă o dată în lumina lămpii. Rece, frumos.
De ce te bucuri, întreabă inelul. Fără ură. Doar o întrebare.
Orașul trăiește viața lui. Râsete de jos, pe stradă. Vocile tinere trec în goană. Ecaterina se abține să vadă cine.
Se gândește la mama.
Mama a murit demult, când Ilie avea 12 ani. Femeie simplă, venită de la țară. Lucra vânzătoare. Mâini aspre, crăpate, mereu acoperite cu manșete.
Ecaterina își aduce aminte: când venea acasă, mama îi punea din ce avea, cartofi, castraveți, poate o bucățică de salam, și se uita la fiica ei cu o mândrie jenată. Ești fată deșteaptă. Ai să reușești.
A reușit.
Ce i-ar zice mama acum?
Ecaterina încearcă să își imagineze. Mama în halatul albastru, în bucătăria cu miros de ceapă prăjită. Mama, tăcută, care știa să stea lângă omul său fără zeci de cuvinte.
Ce i-ar spune?
Poate nimic. Doar i-ar turna ceai în ceașcă și-ar așeza-o aproape.
Ecaterina simte un nod. Nu lacrimi, nu plânge de ani. Doar ceva, o uscăciune.
Bine, spune încet. Bine.
Spală paharul. Se privește în geam: față obosită, deșteaptă, singură.
Nu nefericită.
Dar nici fericită.
Fața unui om care știe destul despre cât valorează lucrurile și prea puțin despre ceea ce nu poate fi cumpărat.
Stinge lumina și se duce la culcare.
În atelierul Anei din Mila, arde ultima lumânare. Ana așează ațele, lucrul. Dincolo de perete, se aude vocea lui Nicu povestește Ioanei o istorie, și ea râde moale, adormită.
Ana stinge lumânarea.
Întunericul era casnic, blând. Miros de in, ceară și fân.
Stă o clipă la geam.
Cer limpede, stele de octombrie. Fiecare la locul ei, fiecare arde pentru ce-i al lor.
Se duce la casă, la bărbat, la fată, la viața pe care și-a croit-o singură.
