După ce noul meu soț s-a mutat la noi acasă, fiul meu de cincisprezece ani s-a închis în sine, nu a mai vrut să stea cu noi la masă, iar într-o zi, ca o briză rece într-o noapte de vară, a rostit brusc: Mamă, mi-e frică de el. Nu pot trăi cu el în aceeași casă, fiindcă el…
Prima dată când Lucian a rămas peste noapte la noi a fost vineri. Dimineața, m-am trezit plutind între vis și realitate, cu mirosul amar de cafea răspândindu-se ca o ceață dulceagă în bucătărie. El făcea ouă la tigaie, atât de liniștit, ca și cum mereu trăise aici, în apartamentul nostru de la marginea Chișinăului. Zâmbetul i-a trecut fugar pe față, m-a sărutat pe obraz și a spus că e obișnuit să se trezească devreme. Totul părea în firea lucrurilor, un tablou pictat în nuanțe domestice.
Fiul meu, Andrei, a ieșit de parcă visa cu ochii deschiși, a privit spre Lucian cu un gest abia sesizabil din cap, și-a pus suc în pahar și l-a băut privind afară, lipit de fereastra din care se vedea trotuarul ud de la ploaia de aseară. La masa nu s-a așezat. M-am gândit că e stare tipică de adolescent, o toană de dimineață, la cincisprezece ani clovnul interior nu dansează prea des pentru lume dimineața.
Eu am patruzeci și patru de ani, părul mi-a prins miros de contabilitate, divorțul e istorie veche, cafeaua e prietena mea de nădejde. Lucian are patruzeci și nouă, profesor, și el a trecut printr-o căsnicie destrămată. Ne-am întâlnit prin prieteni comuni, am început să vorbim pe rețelele de socializare, întâlnirile au devenit obișnuință. Fără vicii, gânduri calme, cu el am simțit, după opt ani de tăcere, că sunt și femeie, nu doar mamă.
Primele luni, Lucian venea doar când băiatul meu nu era acasă. Dar apoi am decis că nu mai am ce ascunde, Andrei era destul de mare să înțeleagă că mama are și ea sufletul ei. I-am făcut cunoștință. Totul s-a petrecut politicos, fără explozii, doar politețe și un strop de tăcere. Am crezut că totul e în regulă.
Apoi, mici lucruri stranii s-au adunat, ca picăturile de rouă pe ram. Andrei nu mai lua micul dejun dacă Lucian rămânea la noi peste noapte: Nu mi-e foame, spunea el, lipsit de vlagă. Stătea mai mult la antrenamente și aproape toate weekendurile le petrecea la bunica din Orhei. Eu mă bucuram că e ocupat, că ajută, nu făceam legăturile, îmi părea un simplu joc de întâmplare.
După patru luni, Lucian venea tot mai des, uneori rămânea chiar și în mijlocul săptămânii. Mă obișnuiam cu gândul că va fi parte din peisajul casei. Într-o seară de joi, a rămas la noi, iar dimineața, Andrei a apărut la ușa bucătăriei, a văzut și s-a retras înapoi, încet, de parcă o mână îl trăgea pe umeri.
L-am urmat între stele și zidurile camerei. Stătea pe marginea patului, privind pe geam, ca hipnotizat de vântul care foșnea în frunziș.
Ce s-a întâmplat? am întrebat cu voce stinsă.
Mamă… mi-e frică de el. Nu pot locui cu el aici, a șoptit.
În suflet, am simțit pământul fugindu-mi de sub picioare. Am întrebat ce l-a speriat atât.
Mi-a ridicat privirea, privirea de copil rătăcit pe un drum de ceață:
După ce Lucian s-a mutat aici, m-am simțit străin… și azi dimineață mi-a spus că trebuie să alegi. Ori el… ori eu.
Cuvinte ca niște cioburi de gheață. Ce am aflat mai târziu despre Lucian m-a cutremurat, iar în acea după-amiază i-am pus valiza la ușă.
Atunci am înțeles că am privit mereu doar spre fericirea mea, dar am uitat să văd neliniștea și frigul din ochii lui Andrei.
Mi-a zis c-o să se mute definitiv și că de-acum trebuie să aducem ordine. Adevărată ordine.
Am clipit nedumerită.
Ce fel de ordine?
Una în care eu nu mai încurc, a zâmbit el, dar buzele îi tremurau, iar ochii îi erau tulburi. A spus că într-o casă trebuie să fie un singur bărbat. Că totul se va schimba.
În mine am simțit cum soarele apune fără să răsară.
Așa a spus?
A spus: «Ai să te obișnuiești. Eu și mama ta o să formăm o familie. Și tu deja ești destul de mare». Și…
Și ce?
Că poate mi-ar fi mai bine la bunica, dacă nu-mi convine ceva.
În seara aceea am așteptat ca Lucian să vină.
Ai spus tu fiului meu că trebuie să se obișnuiască? am întrebat direct, cu miros de ploaie proaspătă între noi.
A oftat, ca o ramură sub greutatea vântului.
Am vrut doar să trasăm niște limite, să știi? Dacă m-aș muta, vreau să fie o familie adevărată, ca la carte.
Și ce e el pentru tine?
E aproape adult, oricum va pleca. Și noi trebuie să ne gândim la viitor. Poate chiar la un copil al nostru.
M-am uitat la el și într-o clipă am înțeles că nu vorbește cu ură. E natura lui, cu răceală, cu distanța iernii în lunile de primăvară.
Deci mă pui să aleg?
Și-a dat din umeri:
Aș vrea doar să știi ce vrei.
Noaptea aceea a fost un șir de vise ciudate, case cu uși ce se deschid singure, umbre pe toți pereții. Dimineața m-am dus la Andrei, m-am așezat lângă el.
Eu am ales deja, am spus. Tu nu o să fii niciodată străin aici, în casa ta.
În acea zi, Lucian și-a adunat lucrurile și a plecat din viața noastră ca o fantomă ce se topește în aburul unei dimineți reci pe strada Mihai Eminescu din Chișinău.
