Dușmani de moarte

Dușmani de moarte

Frate, trebuie să-ți povestesc ceva funny de la mine din sat. Victăruș tocmai se întinsese puțin să tragă un pui de somn, că deodată s-a auzit un lătrat furios care a spart liniștea prin fereastra deschisă. Era Azorel al lui, cățelul lui mare, și de obicei Azorel e un blând, nu-l auzi nici la turlă, dar azi era ceva cu el lătra de parcă și-a pierdut mințile.

De câteva ori a ieșit Victăruș din casă să vadă ce și cum, dar nici urmă de cineva dubios prin ogradă. A zis probabil că vreunul din câinii vecinului, Dănuț, a trecut pe lângă gard și Azorel a simțit că-i pericol. Că el e așa dacă simte ceva străin pe teritoriul lui, nu-i convine și reacționează. Nu-i de mirare că atunci când ieșea Victăruș afară, nu mai era niciun câine pe lângă gard. De la lătratul lui Azorel orice îi ia cu fiori pe șira spinării, așa că probabil câinii fugiți ca arși.

Nu știau aceia că Azorel, ursul meu cu patru labe, cum îl mai alintă Victăruș, era închis în țarc pe timp de zi. Victăruș îl ținea închis ca să nu se facă vreo belea. Îl libera doar noaptea, și atunci, cine vine, să nu zică că nu i-am spus să stea departe.

Ți-amintesc și o fază: odată au încercat vreo trei băieți din satul vecin să-i fure ceva din curte. Unul și-a pierdut pantalonii pe gard, altul a lăsat o adidași sub gard, iar al treilea s-a cățărat pe o cracă. Au chemat și salvatorii, că nu mai putea băiatul să coboare. Azorel i-a speriat de le-a ieșit sufletul. Și-au amintit pentru tot restul vieții de el.

Și, de fapt, Azorel nu lătra niciodată fără motiv. Azi însă parcă înnebunise de tot.

Azorel, mai lasă lătratul! s-a răstit Victăruș, băgând capul pe geam, scos din sărite.

Azorel s-a oprit o clipă, dar nici n-au trecut zece secunde și a început din nou, și mai tare.

Așa că s-a dus Victăruș în ogradă, să vadă ce-l scoate din minți pe uriașul lui ciobănesc.

Cum se aștepta, nu era nici urmă de străini prin ogradă. Azorel s-a potolit imediat când l-a văzut pe stăpân.

Ce-ai cu atâta lătrat, măi privighetoare? i-a zis Victăruș zâmbind, apropiindu-se de țarc.

Azorel a dat din coadă cu bucurie, cu ochii rușinați către Victăruș, ca și cum și-ar cere scuze că i-a stricat somnul. El nu lătra fără vreo motiv real, și nici acum. Aruncă Azorel o privire scurtă către poartă și porni iar cu un lătrat puternic.

Victăruș și-a întors capul rapid și a văzut cum o chestie mică și cenușie fugea cu viteză spre gard. Fugind spre poartă, Victăruș a ajuns fix când

era doar o pisică obișnuită. Și mai era și cu nasul pe sus privirea ei, zic sincer, era de o aroganță de nedescris.

Ce-ai, bre, ce cauți aici? a râs Victăruș. Îți spun ca om la pisică: mai bine nu te plimbi pe aici, că Azorel nu te suportă. Dacă te prinde, ai belit-o!

Pisica a strâmbat din nas și Victăruș a jurat că parcă i-a zâmbit. Să mă prindă? Ha-ha, nici n-apucă să iasă din țarcul lui, că eu-s deja peste gard. E burdușit câinele tău, mai puțin să-i dai de mâncare

Victăruș, măcar recunoaște, s-a simțit cam umilit că pisica aia de pe la gard i-a insultat câinele fără să scoată o vorbă.

Hai, du-te de aici! a dat din mână Victăruș, a intrat în curte și a închis poarta.

Și ce crezi că s-a întâmplat?

Pisica n-a ascultat, evident. Dimpotrivă, de atunci venea în fiecare zi în ogradă.

Se plimba pe lângă țarc, se așeza fix lângă Azorel de parcă era stăpână acolo și nu-l băga în seamă deloc. Azorel lătra cât îl țineau plămânii, dar atât putea să facă.

Victăruș, la început, încerca s-o alunge, ieșea de fiecare dată din casă, dar degeaba: cât intra el înapoi, pisica iar apărea pe unde-i place.

Nu avea ce-i face, n-o putea domoli.

Pisica asta, după ce a câștigat teren, s-a simțit ca regina ogrăzii.

Odată a furat un bucățel de carne din castronul lui Azorel castronul era în țarc, băi! Azorel zăcea obosit de atâta lătrat, iar pisica păgubașă hop și-a băgat nasul în castron.

Și a mestecat carnea aia la vedere, în fața uriașului câine.

Victăruș a văzut momentul cu ochii lui și a simțit cum îl ia cu nervi.

Aha, așa faci tu a mormăit printre dinți. Las că-ți arăt eu. Poate te-nveți minte și nu mai provoci cățeii pe aici.

Așa că a decis nu mai închide ziua Azorel în țarc. Adică ba îl închide, dar lasă ușa deschisă. Dacă Azorel vrea să iasă, o împinge și iese în ogradă.

Hai să-i facă ordine pisicii, că ne-am săturat de mofturile ei.

Dar ghici ce fix atunci, când Victăruș și Azorel erau pregătiți de întâmpinarea musafirului nedorit, pisica nu s-a mai arătat.

Poate că a simțit ceva, poate i s-a întâmplat ceva Sau s-a supărat. Nu se știe. Victăruș chiar a fost puțin dezamăgit nici nu a venit în ziua aia, nici în următoarea, nici în următoarea.

Azorel se uita uimit și Victăruș ridica din umeri. Ce să-i spună?

Poate e bine că nu mai vine, a zâmbit Victăruș. Acum e liniște și pace.

De fapt, recunosc, Victăruș cam mințea.

Îi cam lipsea pisica asta năzdrăvană. Sună nebunesc, dar așa era.

Și Azorel s-a obișnuit să latre la dușmanul lui, să se agite și să se simtă provocat.

Acum? E plictiseală.

După câteva zile, Azorel chiar îl ruga pe stăpân să vérifice dacă nu cumva pisica e pe undeva prin apropiere.

Cum îl ruga? Cu ochii. Venea la Victăruș, îl privea într-un fel anume și ăsta înțelegea tot.

Crezi că i s-a întâmplat ceva năzdrăvanei noastre? s-a dus pe gânduri Victăruș. Cu temperamentul ei, sigur se bagă în vreo belea. Hai, Azorel, ieșim pe drum, poate o găsim pe undeva.

Victăruș a deschis poarta, a ieșit pe drum, s-a oprit lângă Loganul lui și s-a uitat stânga-dreapta.

Azorel a ieșit și el, dând din capul lui imens și molfăind aerul să prindă vreun miros de pisică.

Greu de găsit mirosul de gunoi de la vecini făcea concurență.

Victăruș a mers pe stradă ba în sus, ba în jos, până la poartă, să-l bage pe Azorel înapoi.

Dar nu pot sta toată ziua acolo, în pândă, după o pisică ce nu le dădea pace.

Fix când s-a prins cu mâna de poartă, s-a oprit, a întors capul.

Undeva aproape se petrecea ceva. Se auzea un mieunat disperat și niște lătrături nervoase.

După o minută, iese pe drum pisica acea pisică cenușie. Fugea ca disperata, șchiopătând dintr-o labă. În urma ei, nu un câine de sat, ci un nobil de oraș: un Doberman.

Victăruș știa exact cui aparține câinele. În fiecare vară, uneori iarna, vine o familie din Chișinău cu Dobermanul lor. Pisica a vrut probabil să facă și pe la oraș ce făcea la Azorel, dar s-a păcălit.

Dobermanul parcă a mușcat-o Victăruș a văzut niște pete ruginite pe blana pisicii.

Și din când în când, Victăruș a uitat de Azorel. Că Azorel, fără să ceară voie și asta nu făcea niciodată s-a aruncat spre pisică.

Azorel! Unde fugi?! a strigat Victăruș, gândindu-se că acum săraca pisică va lua bătaie și de la Doberman și de la Azorel. Azorel, oprește-te!

Dar câinele nu aude nimic. S-a apucat să fugă după pisică ca vântul.

Pisica, evident, s-a oprit în groază în mijlocul drumului, gândind că viața ei atârnă de-un fir. Sau, mai bine zis, de-un fir de blană.

Și ce crezi că s-a întâmplat? Azorel s-a oprit lângă pisica îngrozită, a mirosit-o și apoi cu un zgomot ca de urs, s-a aruncat spre Doberman.

L-a fugărit până la capătul satului. Noroc Dobermanului că are reflexe s-a întors și a plecat fără a se uita înapoi.

Altceva nu avea ce face nu era în tot satul câine care să se pună cu Azorel.

Pisica a profitat și s-a ascuns. Victăruș a urmărit câinele, așa că n-a observat cum pisica s-a făcut nevăzută. Iar seara, când a ieșit să-i pună de mâncare lui Azorel, era cât pe ce să-i cadă castronul din mână.

Pisica era acolo! Vie, sănătoasă și cu ochi plini de recunoștință. S-a așezat cu capul pe piciorul lui Azorel și a început să toarcă. Azorel s-a uitat la Victăruș, de-l a luat pe râs.

Iartă-mă, stăpâne, dar de l-am salvat, sunt obligat să-l ocrotesc. se citea în privirea lui Azorel.

Și nu era de glumă.

Azorel chiar s-a pus să devină gardianul personal al pisicii.

I-a dat voie să mănânce din castronul lui un gest nemaivăzut de la uriașul mereu încruntat. Pisica asta cenușie a reușit să-i topească inima.

Și de la dușmani, au ajuns cei mai buni amici.

Dacă crezi că povestea s-a terminat aici, te-nșeli. Nu s-a terminat.

Că după ce Victăruș l-a dus pe pisica în oraș la veterinar să-i coase rana, a rămas pisica cu el, că trebuia bandajată și supravegheată. Azorel nu-și lua ochii de la ea. Parcă ieri voiau să-i dea la pisica bătaie, acum se uitau la ea cu grijă.

După o vreme, la poartă apare o femeie frumoasă, tânără, cu ochi de albastru ca afinele. Azorel voia să latre, dar și-a dat seama că ar speria-o și a dat doar câteva lătrături timide.

Victăruș a ieșit repede și:

Bună ziua s-a bâlbâit el. Pe mine mă căutați?

Femeia îl întrebă dacă n-a văzut cumva o pisică cenușie prin drum sau prin curte. Că pisica ei, Timuța (că așa-i cheamă pe la noi), mereu evadează, și acum nu mai ajunge acasă.

Știți, cred că știu unde e Timuța, i-a zâmbit Victăruș. Intrați fără grijă în curte. Azorel nu mușcă. Haideți.

La câinele dumneavoastră? De ce?

Veți vedea imediat.

Femeia a ezitat, dar privirea lui Victăruș era sinceră și caldă, așa că a avut încredere.

Când a văzut Timuța lângă Azorel, cu piciorul bandajat, s-a speriat:

Timuța! Cum ai ajuns aici? Ce s-a întâmplat cu tine? A mușcat-o câinele dvs.?

Nu, nu, doamnă, s-a rușinat Victăruș. Dimpotrivă, am salvat-o.

De cine?

Dacă aveți timp, vă spun povestea. E de ascultat.

Victăruș i-a povestit tot Otiliei (că au făcut cunoștință între timp), și ea a râs cu poftă.

Uite, așa-i Timuța mea: vă dă bătăi de cap și tot voi o salvați.

Noi, cu Azorel, avem suflet mare, a râs Victăruș. Acum pisica e în refacere. E blândă, nu mai face probleme.

Așa era și înainte Poate s-a supărat că nu-i mai dau atenție, că mama mea are nevoie de mine acum. După un accident vascular, încercăm să învățăm din nou să meargă. E greu.

Dacă vreți, veniți pe la noi, a spus Victăruș, mai cu jumătate de gură. Cu pisica cu tot.

Mă gândesc, a răspuns Otilia cu zâmbet ștrengăresc.

După vreo jumătate de an, satul a făcut un chef de nuntă pe cinste: nuntă în bătătură la Victăruș și Otilia.

Timuța și Azorel au fost și ei, normal. Și Dobermanul din oraș, care le-a făcut belea la început.

Când Dobermanul a văzut pisica, a început să se uite urât, dar când a dat ochii cu Azorel, s-a prefăcut că nu recunoaște. Așa-i viața la sat: de la dușmani ajungi familie.

Și uite, așa s-a-ntâmplatȘi-n seara aia, pe muzica lăutărească și chiuitul de pe drum, Victăruș și Otilia au dansat primul dans, cu Azorel și Timuța între ei, ca două mascote care au unit satul și inima lor. Sătenii au râs, copii au acoperit Dobermanul cu ghirlande, iar la final, când soarele s-a lăsat în spatele dealului, Azorel se culca lângă Timuța, paznic și prieten, privindu-i pe toți cu ochi liniștiți.

În sat nu s-a mai vorbit despre dușmani de moarte, ci despre cei mai ciudați amici căci așa e la noi: până și cei ce-ți dau de furcă pot ajunge să te salveze sau să stea la masa ta.

Și dacă azi în bătătură e zarvă, e veselie și e împăcare, poate mâine norocul vine pe patru labe și cu mustăți niciodată nu știi cine o să-ți devină familie.

Оцініть статтю
Dușmani de moarte