Fericirea trebuie trăită neapărat
Tatăl a părăsit familia pentru o altă femeie când Steluța avea patru ani. A plecat imediat după Anul Nou, i-a spus fetei la ușă iartă-mă și a tras ușa de la intrare după el.
Mama a primit vestea cu o ciudată liniște, ca și cum era ceva firesc, care trebuia să se întâmple. În familia ei, niciuna dintre femei nu avusese vreo căsnicie trainică. Totuși, după câteva săptămâni, într-o noapte, a băut toată valeriana și analginul din casă și a adormit pentru totdeauna.
Dimineața, Steluța a încercat mult timp, cu glas tare, să-și trezească mama. Apoi a mâncat cu greu ce a găsit prin frigider, după care s-a întors în dormitor să-și mai trezească mama o dată. Obosită, s-a cuibărit lângă ea și a adormit.
O zi de ianuarie trece repede; deja se însera când fetița s-a trezit. S-a trezit de frig, a tras bine plapuma peste ea și s-a lipit mai tare de trupul mamei, dar i s-a făcut și mai frig. Atunci Steluța a înțeles că acel frig puternic și sfâșietor venea chiar dinspre mama ei. Lacrimile fierbinți i-au șiroit pe obraji.
Ușa de la intrare s-a deschis în hol. Steluța a sărit ca vântul către ușă. Venise Anișoara, sora mai mică a mamei.
Steluliță, tu ești acasă. Dar unde-i mama? O sun toată ziua, nu răspunde la telefon. Mă îngrijorez!
Fetița s-a agățat de poala paltonului mătușii, trăgând-o cu putere după ea. O privea pe Anișoara cu ochii mari, brăzdați de lacrimi, arăta cu degetul spre dormitor și țipa fără glas, cu gura larg deschisă, cu fața schimonosită de plâns, dar fără nici un sunet.
Anișoara nu a reușit niciodată să aibă copii, iar soțul a părăsit-o după cinci ani. Pe Steluța a iubit-o din suflet, ca pe propriul copil, a fost pentru ea a doua mamă. Când s-a petrecut nenorocirea, Anișoara a făcut toate formalitățile și fetița a rămas la ea. I-a oferit toată dragostea și grija, dar niciun tratament sau recuperare, oricât au încercat timp de trei ani, nu i-a mai adus vocea înapoi.
Iarna aceea a adus geruri de Bobotează, cu zăpadă multă și pufoasă. Steluța, împreună cu fetele din bloc, a petrecut toată ziua pe Dealul Ciocana dându-se cu sania, construind o familie de oameni de zăpadă, rostogolindu-se prin nămeți și făcând îngerași.
Gata, mergem acasă. Hainele tale sunt țepi de la atâta zăpadă, iar mănușile s-au transformat în sloiuri de gheață. Hai că trecem și pe la Micul Market după lapte și macaroane, spuse Anișoara.
Oamenii intrau și ieșeau, ușile se deschideau și se închideau, iar de o parte a intrării magazinului stătea liniștit un motan roșcat, cu privire înțeleaptă și ochii pe jumătate închiși, de parcă nu-l interesa nimic și doar admira aerul rece, trecându-și din când în când labele una peste alta de frig. Steluța s-a apropiat încet, a pus genunchii în zăpadă lângă el și i-a făcut un semn mătușii să intre singură în magazin.
Bine, mă grăbesc, dar tu să nu pleci de aici!
Fetița a mângâiat încet motanul, care imediat s-a ridicat, s-a arcuit de plăcere și a început să toarcă. Ea l-a cuprins de gât și i-a lipit capul de obraz. Dintr-odată, lacrimi fierbinți i-au curs pe față. Motanul i le-a lins, strănutând, și iar le-a lins.
Ei, ce faci acolo? E de pe stradă, e murdar!
Anișoara a prins-o pe Steluța de braț și a tras-o spre mașină. Micuța se împotrivea și încerca să scape, dar mătușa a băgat-o cu forța pe bancheta din spate și a urcat la volan.
Motanul s-a apropiat și el de mașină, privindu-și prietena și miorlăind.
Nu-i drept, e al meu deja și îl las aici, șoptea Steluța, împrăștiindu-și lacrimile pe geamul aburit.
Vorbești? Mai spune, mai zi încă o dată! tremura de emoție vocea Anișoarei.
Nu putem să-l lăsăm. O să moară fără mine! a strigat fetița chiar spre fața mătușii.
Femeia a sărit din mașină, a luat motanul repede în brațe și s-a așezat lângă Steluța pe banchetă. Roșcatul, speriat, s-a agățat cu ghearele de palton, apoi a sărit la fetiță în brațe, s-a întins și a rămas nemișcat.
Vrei pe motanul acesta, nicio problemă. Așa să-mi fi spus, ți-l luam demult Anișoara zâmbea cu toată inima.
