Ea aduna bănuți de pe podea. Dar nimeni nu știa cine tocmai intrase în hol.
Ziua aceea la cinema era nebunie curată.
Premiera unui nou desen animat, postere strălucitoare peste tot, miros de floricele de porumb și gălăgie, că doar românul știe să vorbească tare la coadă. Oamenii forfoteau, discutau despre film și cu ce scaun să prindă să nu stea după vreun domn voinic cu cap pătrat.
Nimeni n-a dat atenție femeii în paltonul vechi până când a ajuns la casă.
Ea ținea fetița de mână.
Copila nu avea mai mult de șapte ani. Părul prins cu grijă în două cozi perfecte, dar hăinuțele spuneau povestea nevoii gecuță purtată, adidași cam mari, primite probabil de la verii mai mari.
Femeia și-a deschis încet palma.
Avea bănuți.
Monezi. De toate felurile. Vreo douăzeci de lei adunați cu răbdare, leu cu leu, ban cu ban.
I-a pus cu grijă pe tejgheaua de sticlă.
Pentru un bilet la film… pentru copil, vă rog, a spus ea încetișor.
Casierița s-a uitat la bani, apoi la femeie.
Privirea i-a devenit rece ca un frigider stricat.
Pe bune? Aici e cinema, nu piața din centrul Chișinăului!
Cei de la coadă au început să-și dea coate.
Femeia s-a făcut roșie ca sfecla.
Am numărat, e destul pentru un bilet… a bâiguit ea.
Casierița n-a mai stat pe gânduri.
Cu o mișcare nervoasă, a măturat bănuții de pe tejghea.
Clic-clic-clic, metalul a zăngănit pe holul lucios.
Monedele au început să fugă printre picioarele oamenilor. Nimeni n-a mișcat un deget ca să le adune.
Copila se uita la mama ei, cu lacrimile gata să iasă.
Mamă, nu mai strânge… a șoptit ea.
Casierița a arătat spre ușă.
Eliberați, vă rog, coada! Ieșiți, nu ne faceți de râs!
Deodată s-a lăsat liniștea.
Nu de milă.
De rușine.
Femeia a strâns ultimii bănuți și s-a ridicat.
N-a zis nimic. N-a certat, n-a ripostat.
Doar a luat fetița de mână și a pornit spre ieșire.
În acel moment, ușile glisante ale cinematografului s-au deschis larg.
A intrat un bărbat în costum, cu cravată perfectă, probabil directorul, cu administratorul după el.
S-a oprit ca să privească ciudatul tablou.
Femeia cu ochii roșii.
Fetița ascunsă în haină.
Monezi pe jos.
Casieriță cu fața acră.
S-a apropiat calm.
Ce se întâmplă aici? a întrebat el.
Casierița s-a schimbat la față instant.
Nimic grav O neînțelegere…
Bărbatul s-a uitat la femeie.
Doreați să cumpărați bilet?
Femeia a dat din cap, evitând privirea lui.
Nu contează, oricum plecăm…
El s-a uitat la bănuții din mână.
Apoi la casă.
Nu vrem să vedem copii plângând pentru un bilet, a spus el, liniștit dar hotărât.
N-a ridicat tonul.
Dar toată sala a înțeles că omul ăsta hotărăște.
Casierița a pălit.
N-am știut
Și asta e o problemă, a tăiat-o scurt bărbatul.
A coborât la nivelul fetiței.
Ce desen animat vrei să vezi?
Fata a spus încet numele filmului.
El a zâmbit.
Azi îl vei vedea. Și nu vei fi singură.
S-a întors spre administrator.
Puneți-le la lojă, cele mai bune locuri.
A făcut o pauză semnificativă.
Iar cu doamna de la casă vom discuta mai târziu.
Holul a rămas tăcut.
Cei care se întorceau cu spatele acum se uitau lung la dalele de gresie.
Pentru că, uneori, e suficient un singur om ca să le amintească tuturor: demnitatea nu se numără în lei și bănuți.
Și umilința nu are ce căuta la serviciu, oricare ar fi el.
