Aparentele înșală: sufletul de aur sau sclipiciul de pe haine? Uneori, alergăm atât de tare după statut, încât uităm fix de cei care ne-au ținut scara când am urcat cele mai grele trepte. Povestea asta ușor amară, cu parfum de cozonac vechi și bani puțini e o palmă peste obrazul snobismului modern.
**Scena 1: Lux și ger în sala de bal**
Salonul arăta de zici că era palatul Cotroceni în ajun de Revelion, cu lustre sclipitoare și miros de parfum franțuzesc scump. Ilinca, radiind într-o rochie de firmă care costase aproape 20 000 de lei, zărește în ușă pe mama ei, tanti Catinca. Femeia cu un cardigan bun de pus la piatră și un biet pachet de la supermarket în mână.
Ilinca, cu voce ca lama de topor, răbufnește:
Tu vrei să mă faci de râs în fața Bucureștiului? Cum să apari așa, ca din depozitul de haine second-hand?! Ieși afară!
**Scena 2: Ultimul dar**
Ochii Catincăi se umplu de lacrimi. Cu mâini tremurânde, întinde sacoșa:
Ilinuța mamii, ți-am adus prăjiturelele tale preferate… făcute-n casă, cu nucă
Ilinca nici nu se uită îi trântește sacoșa din mână. Prăjiturelele se împrăștie artistic pe parchetul de stejar.
**Scena 3: Adevărul rămâne adevăr**
Din mulțime răsare Victor, logodnicul Ilincăi. Fața lui albă ca untul proaspăt, iar ochii mai reci decât zăpada pe Transfăgărășan. Se uită la dulciuri, apoi la Ilinca:
Deci așa te porți cu femeia care și-a vândut singura casă, să-ți plătească facultatea la Cluj?
**Scena 4: Bărbat adevărat**
Ilinca încearcă să-l prindă de mână, murmurând scuze cu jumătate de gură, dar Victor se ferește ca la dans popular. În fața tuturor, se apleacă, adună prăjiturelele și o ia pe Catinca de braț.
Dacă pentru tine mama ta e o servitoare, eu sunt la fel. Plecăm.
**Scena 5: Falsa strălucire cade**
Rămasă singură, Ilinca încremenește. Își vede logodnicul biletul ei spre high-life plecând braț la braț cu mama ei. Toată lumea se uită la ea ca la urs la bâlci. Nicio privire admirativă, doar dispreț; panică maximă pe fața Ilincăi. În goana după aparențe, a pierdut totul.
Final de poveste:
A trecut o săptămână. Ilinca a sunat, a scris, dar Victor, nimic telefonul era mort. Când a ajuns la apartamentul lor din Floreasca, a găsit lacătul schimbat, iar valizele ei lângă portar. Deasupra, același pachet de plastic.
Înăuntru un bilet scris cu pixul, semnat Victor: *Diamantele de la gât nu acoperă goliciunea sufletului. Cer divorț. Am răscumpărat casa pe care mama ta a vândut-o. Acum, ea locuiește acolo. Tu nu mai ai loc.*
Ilinca a rămas singură, cu rochia scumpă pe ea, care i se părea acum un simplu cearșaf. Și-a dat seama târziu: mama o iubise chiar și când nu avea ce pune pe ea, iar lumea pe care a preferat-o a aruncat-o la prima greșeală.
**Tu ce-ai fi făcut în locul lui Victor? Merită cineva o a doua șansă dacă-și disprețuiește părinții? Hai, scrie-ne și tu părerea ta! **Pe banca din parcul în care copilărise, Ilinca a stat ore întregi cu aceeași întrebare zvâcnind în minte: Cui îi folosește poleiala dacă n-ai nici măcar pe cineva cu care să-ți rupi o prăjitură? Și, cum soarele apunea blând, a privit chipurile oamenilor simpli râzând, ținându-se de mână, oferindu-și pachețele cu merinde ieftină, dar cu ochii strălucind. Pentru prima dată după multă vreme, a simțit pofta să plece acasă. Dar nu la penthouse sau la apartament ci la casa veche și mică, unde, dacă avea noroc, mama încă mai cocea dulciuri, din acelea făcute cu praf de iubire, nu cu foiță de aur.
Cu pași rari, a pornit spre cartierul copilăriei. N-a găsit nimic schimbat, doar lacrimi pe obrazul Catincăi când a deschis ușa. Ilinca a îngenuncheat pe preșul uzat și, printre sughițuri, a șoptit:
Poți… să mă ierți și să mă primești acasă?
Catinca a zâmbit frânt, dar a tras-o strâns la piept. Din bucătărie venea miros de cozonac și, dintr-o pungă, se vedeau prăjiturele cu nucă. Lumea întreagă toată strălucirea, toți banii nu făceau nici cât firimiturile acelea pe care le mâncau împreună la masa de lemn, împăcându-se tăcut sub abajurul prăfuit.
Adevăratul lux n-a stat niciodată în saloane. S-a ascuns mereu acolo unde există iertare.
