Îți amintești cum era pe vremuri, prin anii 90, când orice leu conta și rudele aveau mai mereu câte-o poveste? Stăteam atunci într-un apartament modest, la Chișinău, cu soția mea, Lenuța. Aveam și un pisoi alb pe care îl chemam Motănel, dar, bineînțeles, animăluțul casei era de fapt sora ei mai mică, Florica.
La fiecare adunare de familie, părinții și unchii nu-și găseau alt subiect de laudă decât pe Florica. Era fata cu mintea ascuțită: terminase cu note mari Liceul Gh. Asachi, apoi absolvise Universitatea de Stat, și deja lucra la primărie. Ia uite-o și pe Florica, mândria familiei, ce fată descurcăreață! așa suna mereu.
Pe mine nu mă băgau prea mult în seamă, deși eram căsătorit cu Lenuța de câțiva ani și aveam o mică afacere cu mobilă, mergeam cât de cât, cu un Opel second și o garsonieră pe Strada Trandafirilor. Chiar și așa, la fiecare masă festivă, Florica strălucea. Eram, după vorba moldoveanului: băiat bun, dar nu ca asta mică!
Vara aceea, însă, a rămas bine întipărită în minte. Florica a venit la noi, cu ochii umezi, și a rugat-o pe soră-sa, să-i împrumutăm 15.000 de lei moldovenești. Zicea că vrea avansul pentru un apartament, să-și ia și ea un colțișor al ei. La cât de mult o lăudau ai mei și ai ei, nici nu m-am gândit prea mult și i-am dat banii.
Mi-a promis, aproape cu mâna pe inimă, că lunar ne va înapoia măcar câte 2.000 de lei, că salariul leafa de la stat nu-i mare, dar sigură e. După nici o săptămână, am aflat că Florica plecase cu prietenele la Marea Neagră, la Constanța. M-am mirat, că doar cu o săptămână în urmă nu avea bani nici măcar de avans pentru apartament.
Le povestea rudelor că strânsese bănuți de-un an întreg pentru mare, dar adevărul era altul: nu depusese nimic la bancă, nici la CEC, ba chiar nici nu mai discuta despre apartament. Am întrebat-o blând de credit și apartament. M-am răzgândit, mi-a zis, nu-i nimic, poate la anu.
Atunci i-am cerut să returneze banii nu voiam să fiu aspru, dar nici nu era corect. Florica mi-a răspuns zâmbind că n-are nici un leu, că i-a cheltuit toți pe înghețată, rochițe și excursii la Constanța.
M-a durut și am întrebat-o să-mi dea banii cât poate de curând. Am zis-o frumos, căci trebuiau să fie pentru locuință, nu pentru vacanță la mare. Răspunsul ei a pus sare pe rană:
O să vezi tu că o să fac bani mulți, poți să mai aștepți, acum nu am.
Finalul? S-a dus la mama-soacră, plângându-se că am pus presiune pe ea înainte de vreme. Cică nu așa se poartă neamurile între ele. Și uite-așa, în ochii familiei, Florica a redevenit floarea de aur, iar noi am rămas rudele bogate și fără inimă.
Asta-i povestea, dragă, și mă cuprinde ciuda și azi când mi-aduc aminte. Așa erau timpurile, și așa sunt oamenii.
