– Fetițo, dă-mi te rog măcar un sfert de pâine, iar mâine îți dau banii înapoi. Mă ia cu amețeală de la atâta foame…

Fetițo, dă-mi, te rog, măcar un sfert de pâine, că mâine îți dau banii. Mi se învârte capul de foame…

Cum să-ți dau, mi-au răspuns, ăsta e chioșc de pâine, nu colectăm sticle aici. Știi să citești? Scrie foarte clar: sticlele se predau la centru de colectare, de acolo primești bani și cu banii îți iei pâine. Ce dorești, de fapt?

Nu știusem că punctul de colectare se închide la ora douăsprezece. Am întârziat. Nu mai adunasem niciodată sticle. M-a cuprins disperarea și-am plecat mai departe, neștiind cum să fac rost de bani.

Ei, mi s-a spus, trebuia să te trezești mai devreme. Mâine dimineață le predai și vii din nou.

Fetițo, dă-mi, te rog, măcar un sfert de pâine, că mâine îți dau banii. Mi-e rău de foame…

Era limpede cât de rușine îi era bătrânei să ceară, dar își ținea capul sus, cu o demnitate de invidiat.

Nu, i-a răspuns vânzătoarea, eu nu fac acte de caritate, cu greu îmi ajung și mie banii. Sunt destui cerșetori aici, nu sta pe loc, mergi mai departe.

Bună ziua, i s-a adresat vânzătoarea unui bărbat ce stătea la tejghea. A adus azi pâinea preferată. Cornurile cu caise sunt proaspete, cele cu vișine de ieri.

Bună ziua, a dat el din cap, adâncit în gânduri. Aș dori o pâine cu nucă și fructe uscate. Și șase cornuri cu vișine.

Cu caise, să fie cu caise atunci, a rectificat vânzătoarea.

Bărbatul privea absent undeva departe, fără să observe bătrâna care îl urmărea cu ochii plini de speranță.

Din fereastra chioșcului, vânzătoarea i-a întins cumpărăturile. El a scos un portofel gros, a achitat cu o bancnotă mare de lei moldovenești. Privirea i-a căzut peste chipul bătrânei și s-a oprit o clipă asupra broșei mari, prinsă pe sacoul ei ponosit.

Bătrâna nu avea nimic din ținuta unei cerșetoare. Era o femeie demnă, cu trăsături blânde și ochi luminoși, îmbrăcată modest, dar curat.

Paul a urcat în Dacia sa veche, a pus cumpărăturile pe scaunul din față și a pornit spre birou. Sediul firmei lui era lângă marginea orașului Chișinău.

Odată ajuns, secretara, Marina, l-a întâmpinat zâmbind.

Domnule Paul Dumitrescu, soția dumneavoastră a rugat să o sunați.

Of, Marină, ce s-a întâmplat? a întrebat el neliniștit.

Paul Dumitrescu era unul dintre proprietarii unei companii de electrocasnice, afacerea pe care o lansase în anii 90 cu multă muncă și istețime, făcând ca firma să prospere rapid.

Firma avea biroul la periferie, deși își putea permite una în centru. Nu voia să irosească bani.

Construitese o casă cochetă, unde locuia cu soția sa, Rodica, și cei doi băieți. Mai avea două săptămâni până să devină tată pentru a treia oară, motiv pentru care telefonul de la soție îl alarmă.

Rodicuța, ce s-a întâmplat? a întrebat el cu voce blândă.

Paule, ne-au chemat la școală din nou. Andrei a bătut un coleg…

Dragă, habar n-am dacă reușesc să vin. Sunt foarte ocupat. Negociez cu un furnizor important.

Paule, știi bine că îmi e greu să merg singură.

Nu, tu să mă aștepți acasă. Ai grijă de tine. O să găsesc eu timp.

Dacă nu înțelege de vorbă bună, Andrei va primi o lecție! Îmi pare rău, dragul meu, dar nu mă aștepta la cină.

Of, draga mea, nici nu mă mai văd cu copiii… Vin acasă când ei dorm, plec când încă dorm. Mi-e teamă că pierd momentele importante.

Ce să-i faci, așa e munca. Dar sper ca săptămâna asta să termin cu alergătura. Când mă duc cu tine la maternitate, cu cine rămân copiii?

O să găsesc eu o soluție. Poate angajăm o bonă.

Nu vreau să-i las pe mâna oricui.

Rodica, vorbim diseară, da? Și tu ai multe pe cap.

Uneori simt că nu-ți pasă nici de mine, nici de copii…

Nu spune asta, tot ce fac, fac pentru voi. Pentru tine, pentru Andrei, pentru Vlad și pentru micuța noastră care vine pe lume.

Scuză-mă, mi-e dor de tine… Aș vrea să te văd mai des.

Paul a rămas peste program la birou. Când a sosit acasă, băieții dormeau, iar Rodica îl aștepta în sufragerie.

Iartă-mă, dragule, am zis multe la supărare.

Nu-i nimic, dragă, ai grijă de tine. Hai în bucătărie, încălzesc ceva.

Nu, mulțumesc, nu mi-e foame. Am comandat la birou, oricum am adus și cornuri cu caise. Sunt minunate, nu mai găsești așa pe nicăieri. Pâinea cu fructe uscate, însă

Cornurile sunt bune, dar pâinea nu place copiilor.

Paul păru îngândurat, amintindu-și de bătrâna de la chioșc.

Dragul meu, mergi și te odihnește. Mâine iar te scoli înainte de zori. Ce s-a întâmplat, Paule? Ai probleme la firmă?

Nu, la firmă e bine. Dacă reușesc să bat palma cu furnizorul, va fi excelent.

Ești obosit…

Doar mă străduiesc să-mi amintesc. Azi am văzut o bătrână la chioșcul de pâine, părea cunoscută. Nu am dat atenție pe moment, dar recunosc broșa… și ochii ei…

Paul era un om cu inimă largă, mereu gata să întindă o mână de ajutor. Îl măcina gândul că nu a făcut nimic pentru bătrâna care părea la capătul puterilor. Cel mai mult îl rodea familiaritatea chipului ei.

A două zi, foarte devreme, era deja la birou și încerca să rezolve niște calcule simple. Ori n-am dormit suficient, ori mi-am pierdut mințile, zâmbi el trist. Brusc, exclamă: Să fie ea, Tamara Vasilache? și își aminti de broșa și de sacoul ei vechi. Nu o mai văzuse de șaptesprezece ani și viața o schimbase.

Tamara Vasilache fusese profesoara de matematică pe care toată lumea o iubea. Chiar și părinții elevilor îi cereau sfaturi.

S-a măritat târziu, la 38 de ani. A avut o fetiță firavă care s-a stins la doar trei ani. După această tragedie, Tamara s-a despărțit de soț și și-a pus toată dragostea în elevi.

Copilăria lui Paul fusese grea; mama și tata muriseră pe când el era mic, au pierit într-un accident pe câmp. A rămas doar cu bunica, într-o sărăcie lucie. Tamara știa cât de greu îi era și de multe ori l-a invitat să mănânce, dar de rușine, el refuza. Atunci i-a propus mici munci prin curte, iar la final, îl aștepta mereu o masă caldă.

Tamara cocea pâine la cuptor, o rețetă moștenită de la bunica ei, iar pâinea era atât de pufoasă încât Paul spunea că n-a mai gustat așa ceva.

Dacă zici că e cea mai bună, ia și pentru bunica ta, îi spunea Tamara, tăindu-i mai mult de jumătate de pâine.

Paul rămase mult timp prins între amintiri, uitând complet de treburi. Abia când colegii au început să sosească la birou și-a revenit.

Știa că fosta casă a Tamarei era acum doar amintire, demult pusese cineva un bloc în loc. Totuși, a apelat la un vechi prieten, polițist, care l-a ajutat rapid să afle unde locuiește Tamara. Aflase adresa în mai puțin de o oră. Din păcate, a trebuit să amâne vizita prea multe probleme de rezolvat la serviciu.

Seara târziu, Paul i-a povestit soției totul.

M-am gândit, Rodica, dacă tot căutam pe cineva de încredere pentru copii când mergi la maternitate… De ce nu pe Tamara Vasilache? M-a ajutat atât, mi-a arătat ce-nseamnă să fii OM. Nu o pot lăsa la nevoie.

Absolut, dragă! Mergi, adu-o la noi, să stea cât vrea. Cine știe, poate îl cumințește pe Andrei, a zâmbit Rodica.

N-ai cunoscut-o ea știe cum să vorbească pe limba copiilor! a zâmbit Paul.

Abia duminică apucă să meargă la Tamara, cu un buchet modest de liliac.

Bătu la ușă cu inima strânsă. Ușa s-a deschis încet Tamara părea schimbată, cu chip tras și privire stinsă.

Bună ziua, doamna Tamara, sunt Paul Dumitrescu. Poate nu mă mai țineți minte am terminat școala cu șaptesprezece ani în urmă.

Cum să nu, Paul? Te-am recunoscut încă de la chioșc.

Să mă iertați, am fost dus pe gânduri. Chiar am vrut să vă găsesc.

Profesoara lăcrimă mut, fără nicio jenă.

Am venit să vă rog să locuiți la noi. Am casă, soție, doi băieți și curând o fetiță.

Nu, nu, nu pot să mă pun pe capul vostru. Familia ta nu cred să fie bucuroasă de un străin în casă.

Vă rog, nu e vorba de milă, eu vă cer să lucrați la noi copiii noștri au nevoie de un mentor. Cine, dacă nu dumneavoastră?

Andrei e cam zvăpăiat, la școală face numai necazuri. Mă ajutați cu el?

La anul fac șaptezeci, dar cred că reușesc, a tresărit Tamara.

Pregătiți-vă, doamna Tamara, mergem acasă.

Din acea clipă, Tamara rămase la familia Dumitrescu, lăsând grijile în urmă. Rodica o îndrăgi imediat stăteau ore-n șir la povești, iar copiii se atașară de ea. Aducea pace și echilibru în casă.

Peste o săptămână și jumătate, sosi micuța au numit-o Daria. În timp ce Rodica era în maternitate, băieții nu se dezlipeau de Tamara: îi ajuta la teme, le gătea, îi învăța jocuri vechi.

Paul și Rodica erau liniștiți știau că fiii lor sunt pe mâini bune.

Andrei, vestit pentru încăpățânarea lui, nu-i putea rezista Tamarei Vasilache. Fără țipete sau pedepse doar cufundați în povețe, băiatul uitase de bătăile din școală.

În ziua în care s-a întors din maternitate cu Daria, Rodica și-a strâns la piept copiii.

Mi-ați lipsit atât de mult, dragii mei!

Ne-am distrat de minune, mami! a spus Vlăduț.

Mama, am făcut pâine cu doamna Tamara! a spus Andrei mândru.

A ieșit gustoasă! Dar spune că-n cuptor nu-i niciodată ca la vatră. La vatră pâinea era cu totul altceva…

În casa Dumitrescu domnea, din nou, liniștea și dragostea.

Оцініть статтю
– Fetițo, dă-mi te rog măcar un sfert de pâine, iar mâine îți dau banii înapoi. Mă ia cu amețeală de la atâta foame…