Am 38 de ani și de doi ani locuiesc cu un bărbat mai vârstnic cu cinci ani decât mine. Lucian a mai fost însurat înainte, are doi copii și o fostă soție, Maria, care nu are serviciu și care îl sună în fiecare seară, ba să-i aducă pâine, ba să o ajute cu vreo etajeră stricată, ba să-i împrumute niște lei.
Eu nu am fost măritată niciodată, copii nu am. Oamenii cred că nu știu ce-i acela un copil sau o familie dar eu înțeleg, și simt că nu e firesc să trăiești cu o femeie și să porți verighetă, însă să fugi mereu la cealaltă femeie, pe întuneric, când cade lumina și liniștea.
Maria, fosta nevastă, pare că nu s-a desprins deloc de Lucian. Îl caută aproape în fiecare zi, parcă cineva ar scăpa un lighean cu apă pe scări și el ar trebui să vină să-l adune. Lucian pleacă la ea aproape ca un somnambul, imediat după muncă, și vine târziu, așa de târziu încât doar liniștea mai șoptește. Crăciunul altfel sărbătoare cu nuci, cozonac și lumină niciodată nu-i doar al nostru. Apelul Mariei și iarăși trebuie Lucian să plece. Mă întreb, ca prin vis, de ce trebuie el să se ridice, mereu?
Are familie mare prin Chișinău, prieteni, toți aproape, neamuri cât vezi cu ochii. Dar răspunsul plutește: ea încă îl vrea. M-am săturat de această reluare a aceleiași piese de teatru fără sfârșit. Dar ce pot să fac? Să plec, să divorțez? Nimic nu pare să schimbe nimic când vorbesc cu el cuvintele alunecă precum păstrăvii printre pietre în Prut, fără să lase urme.
