Jurnalul meu o zi de toamnă la Chișinău
Încă simt amărăciunea când îmi amintesc de relația mea cu fostul iubit. De la început am știut că mă ascundea de prietenii lui, că nu eram la nivelul lui. Totuși, am rămas. El venea dintr-o familie înstărită dintr-un orășel din Moldova tatăl era un om de afaceri cunoscut, mama nu lucra, locuiau într-o vilă impunătoare și conduceau o mașină nouă. Eu eram dintr-un cartier simplu din Chișinău, lucram ca casieriță la supermarket și ajutam mama cu cheltuielile casnice.
Ne-am cunoscut într-o cafenea mică, când îmi luam cafeaua înainte de tură. A început să îmi scrie, să mă invite la întâlniri, să mă sune des.
La început totul părea magic, dar ciudat. Nu m-a dus niciodată în locurile unde se întâlnea cu prietenii lui. Alegea mereu localuri retrase, mai departe de centru, unde nu ne cunoștea nimeni. La plimbare prin centrul orașului, dacă vedeam un cunoscut, imediat îmi lăsa mâna și spunea: Hai să trecem pe aici. L-am întrebat de ce face așa și mi-a răspuns: Prietenii mei sunt foarte critici, nu vreau să dea din gură. Am înghițit explicația asta.
Momentul în care am înțeles cu adevărat a fost la o petrecere. M-a invitat, m-am îmbrăcat frumos, mi-am cumpărat o rochie simplă dar decentă. Când am intrat, mi-a șoptit: Stai aici, lângă bar, eu mă duc să salut niște prieteni. Au trecut douăzeci de minute. Apoi patruzeci. L-am văzut de departe, râzând, făcând poze, îmbrățișând oameni pe mine nu m-a prezentat nimănui. Când m-am apropiat, mi-a pus mâna în față și mi-a spus: Așteaptă afară puțin. Afară mi-a explicat: Aici sunt oameni importanți, nu vreau să fie momente stânjenitoare.
Cu timpul, comentariile lui au devenit tot mai dureroase. Îmi spunea că vorbesc prea moldovenesc, că ar trebui să mă îmbrac altfel, că nu va posta poze cu mine pe rețelele sociale pentru că familia lui e rezervată. Niciodată nu m-a dus acasă la el. Nu i-am întâlnit părinții. Când l-am invitat la ziua mamei mele, a găsit scuze ba lucrul, ba mașina, ba oboseala. Dar la evenimentele din cercul lui, dispărea cu zilele.
Într-o zi i-am spus direct: Îți este rușine să fii cu mine? A tăcut câteva secunde și a spus: Nu e rușine doar că suntem din lumi diferite. Ești un om bun, dar prietenii mei sunt la un alt nivel. Nu vreau să fiu judecat. Fraza asta mi-a rupt ceva în suflet. I-am spus: Și tu ai dreptul să mă judeci? El doar a ridicat din umeri.
Cel mai rău a fost când am văzut poze în profilul lui cu o colegă fata unui avocat faimos din oraș. Restaurante scumpe, evenimente selecte, zâmbete și postări la tot pasul. Cu ea poza și se mândrea. Cu mine nu era nici un cuvânt. L-am întrebat, iar el mi-a spus că e doar prietenă. Ne-am certat rău atunci. I-am spus că nu voi mai fi o relație ascunsă. Mi-a zis: Dacă nu-ți place cum e, atunci terminăm.
Și așa a fost. Ne-am despărțit chiar acolo. Am mers singură câteva străzi și am plâns. După o săptămână era deja oficial cu ea. Eu am continuat să merg la lucru și să văd pozele lui în haine scumpe, la cine și vacanțe. Nu mi-a cerut scuze niciodată. Nu a recunoscut vreodată că m-a rănit.
Astăzi, după un an, știu că am fost fata pe care nimeni nu trebuia să o vadă. Cea care a existat doar între ușile închise. Cea care nu era suficientă pentru poza de grup. Și asta nu se șterge ușor.
Press «Like» and get the best posts on Facebook ↓
