Fifoaica
Ia uite la ea, cum s-a dichisit! Oamenii normali, cum se cuvine, dimineața merg la muncă, dar asta?! Unde se duce pe noroiul ăsta cu pantalonii ăia albi?
Dar ea nu merge pe jos! Numai cu mașina aia a ei! Parcă e un microbuz!
Să zici mersi că măcar e îmbrăcată! Ai văzut ce are la gât?
Nu. Ce să fie?
Tatuaj! Ce altceva?! Cine face așa ceva?! De zici că a fost la pușcărie, pe cuvânt! Tânără încă, dar deja plină de desenuri! Săraca maică-sa, ce-ar mai fi zis dacă vedea așa ceva?! Eh, nu mai e cine să o supravegheze suflet pierdut…
Banca din fața blocului forfotea, uitându-se după Iulia.
Și de ce să nu-și dea ele cu părerea, dacă plasele cu merinde stau deja la picioarele lor și nici acasă nu prea au tragere de inimă, știind că acolo le așteaptă doar rutina? Măcar stau la aer, că oricum e mereu una și aceeași… Copiii mari sau mici, gătit, curățenie… Și de bucurii nici vorbă, poate de Paști sau de Crăciun, că altfel de unde să le iei? Omului simplu nu-i pică prea des în poală fericirea. Mai mult se descurcă cu grijile și cu gandul la cum să-și hrănească copiii și, să-i ajute, la nevoie. Să aducă nepoților o ciocolată sau o portocală și să-și aline sufletul cu căpșoarele lor calde. Numai acolo e bucuria… la cei mici… Dar, nici acolo nu-i la toți! De exemplu, copiii doamnei Maria au declarat să nici nu se aștepte la nepoți, că acum nu se mai poartă să faci copii. Se poartă să umbli prin Grecia și Italia, Doamne iartă-mă, și să n-ai nicio grijă. Cum de le reușește așa ceva, numai ele știu?! Tot de-astea ca Iulia noastră, fata Natașei.
Și era totuși o fată normală! Mergea la școală, învăța bine, saluta politicos. Acum? De când nu mai e maică-sa, s-a lăsat de cap. Se învârte pe unde-apucă, nu lucrează. Să zici că ar mai învăța, dar nici asta! Fata Ioanei zicea că Iulia s-a apucat de meserii rușinoase! Făce tatuaje, vezi Doamne, și-a deschis propriul salon! Unde s-a mai văzut așa ceva?!
Când, acum câțiva ani, a apărut tată-său în peisaj, toți au crezut că o să o pună pe calea dreaptă. O să o învețe ce și cum trebuie în viață. Și ce-a făcut? I-a cumpărat mașina asta cât jumătate de parcare și dus a fost. A lăsat-o de izbeliște. Și ea e tânără, abia a făcut 20 de ani. Cum poți s-o lași așa?! Ce dacă o ia cine știe cine pe sus? Și gata, pierde și apartamentul de la maică-sa, și mașina, care nu dă pace nimănui din scară.
Uite-o! A pornit! Unde se duce? Pentru ce? Cine știe! Nici nu s-a uitat înapoi! Fifoaică! Clar, o fifoaică! În pantaloni albi…
Iuliei nu îi păsa nici cât negru sub unghie de părerile vecinelor și de bârfa lor. Avea destule griji ale ei. Și ziua de azi era programată de la A la Z. Atâtea lucruri de făcut, că ar fi vrut ca ziua să aibă măcar două ore în plus! Maică-sa mereu îi repeta că trebuie să învețe să-și gestioneze timpul.
Iulia, de asta depinde aproape totul! Unii oameni se zbat de parcă ar fi rătăciți și nu apucă nimic să facă la timp. Se plâng mereu că nu le merge. Și-i pismează pe cei care reușesc. Dar, de fapt, secretul e simplu. Cine știe să fie prieten cu timpul, va reuși multe, dacă nu toate.
Și cum să mă împrietenesc cu timpul, mamă?
Nu-l supăra. Nu-l cheltui aiurea. Hotărăște ce vrei cu adevărat de la viață și dă-i atâta timp cât crezi că merită. Lasă o bucățică de timp și pentru odihnă sau distracție. Nu poți trăi doar pentru treburi. Trebuie, din când în când, și să te odihnești, și să o mai dai pe glumă. Altfel, o să clachezi.
De ce?
Păi, tu nu ești de fier! O să te epuizezi și, de acolo, prăpastie. Și cui folosește asta? Ție? Nu. Supărată, obosită, nervoasă… Omul fără odihnă începe să sufere. E prostie să zici că trebuie să te gândești doar la muncă. Muncești una, apar alte o sută. Da nici să lenevești nu-i bine te strici de tot. Stabilește-ți cât timp îți trebuie pentru odihnă și nu depăși! O să vezi că e mai bine să ai ordine… Și io voi fi liniștită.
Iulia ținea minte sfaturile mamei, dar greu îi venea să le aplice mereu. Își luase chiar și un jurnal de notițe, dar nu mereu reușea să le bifeze pe toate. Ce să faci dacă TOATE sunt importante și nu vor să-și aștepte rândul? Și azi avea trei cursuri, dar ajungea doar la unul, că doi clienți fix pe azi s-au programat și trebuia să treacă și pe la Cătălina. Iar la Cătălina era clar că dă și de Sanda. Nu-s doar cinci minute acolo. Apoi pe la Andrei să-l ajute cu bagajele Și să stea de vorbă cu copiii de la centru, că săptămâna viitoare îi duce în tabără și nici nu știe câți sunt sau cum îi cheamă. Să nu rateze nimic…
Coloana din Polivalentă se mișcase oleacă, iar Iulia apăsă ușor accelerația. Mașina porni imediat, cumințică, de parcă voia să-i spună: Stai liniștită, de-asta m-a lăsat tata la tine, să-ți păzesc timpul prețios.
Iulia mângâie volanul cu drag.
Mulțumesc, tati!
Dacă i-ar fi zis cineva acum doi ani că o să-i mulțumească tatălui, Iulia ar fi râs cu poftă. L-a urât pe omul ăsta cât se știa.
Mama nu i-a zis niciodată ceva rău despre el. Din contră, i-l lăuda. Repetitiv chiar că Iulia e toată tăică-său.
Dar Iulia nu pricepea cum un om așa deștept a fugit și nu s-a mai interesat niciodată de copilul lui.
An de an, și-a adunat furia, iar lipsa lui i-a otrăvit sufletul.
La serbare, în grădiniță, Iulia stătea cuminte într-un colț și își ținea lacrimile în gât, uitându-se la fete cum dansează cu tații. Partener nu avea și simțea o ciudă de nespus.
La școală, când o necăjea cineva, strângea din dinți și răspundea cu aceeași monedă, pizmuită uitându-se la colege: I-am spun lui tata și te face el!
Chiar înainte de Bac, s-a certat rău de tot cu cea mai bună prietenă, Ancuța, când asta a zis repede, în treacăt:
Tata a zis că pot alege orice facultate. Plătește el. Și dacă intru la stat, îmi ia mașină!
Cu Ancuța era prietenă de la grădi, dar atunci a simțit că totul s-a rupt.
Nu-i era ciudă. Era altceva. O durere ascuțită, sufocantă. Ancuța știa totul despre Iulia, inclusiv cât de mult și-ar fi dorit și ea un tată Dar mereu, voalat, înțepa.
Iulia, în rest, n-a invidiat pe nimeni. Pentru ce? Cu mama ducea o viață ca lumea. Și-au permis și o excursie în Grecia, nu doar haine de firmă sau telefon modern la 16 ani, de la mama.
Dar cadoul cel mai important a venit abia spre seară. Ținea într-o mână cutia cu telefonul și, când s-a deschis ușa, a intrat EL, la care sperase în taină.
A ieșit scandal de zile mari. S-a zbătut, a țipat, a plâns Nu asculta de mama, care încerca să o liniștească. Ba chiar a împins-o și a urlat:
Trădătoareo! De ce l-ai adus aici?! Nu vreau să-l văd!
De unde să bănuiască ea că mama avea deja analizele fatale pe masă, că viața lor urma să stea agățată de un fir de ață, ca într-un vârf de munte negru de mină, și că totul urma să se prăbușească dintr-odată, spulberând ce credeau sigur.
Mai târziu, mama a prins-o de mână, rece și încăpățânată, hotărâtă să-i zică tot.
Eu sunt de vină, Iulia! Pentru ce-a fost cu tatăl tău că nu l-am lăsat să țină legătura cu tine Eu, înțelegi? Eu s-o iei de vină!
De ce? Iulia nu a îndrăznit să-și tragă mâna, simțind că urmează să afle, într-un final, adevărul acela mare, cel care i-a răvășit copilăria.
M-am supărat
Pentru ce? Mamă, răspunde! Pentru ce te poți supăra încât să-mi iei… tatăl…
Îți spun. Dar să nu mă întrerupi, că nu pot vorbi ușor…
Așa a aflat Iulia…
Cum părinții s-au luat foarte tineri, cu capul în nori, cum a purtat-o mama în burtă ascultând înjurăturile rudelor de ambele părți.
Nu era dorită. Nimeni nu o aștepta în familie. Era o piedică pentru toți, părinții erau priviți ca două nenorociri umblătoare. Cariera tatălui a picat pentru că a trebuit să abandoneze facultatea. Mama a rămas în concediu maternal și asta s-a adăugat la lista de reproșuri. S-au adunat nemulțumire, necaz și, ca trăgaci, faptul că n-a fost băiat, ci fată. Mama a plecat la o mătușă în Chișinău, singura care le-a deschis ușa, iar tatăl nici nu știa că nu-și va mai vedea vreodată copilul.
Te-a căutat. Mi-a scris, suna… Eu i-am zis că nu ești a lui…
Dumnezeule, mamă! Pentru ce?!
De atâtea ori mi-au repetat asta, încât m-am prins și eu de idee. Dacă vor așa, așa le-am dat!
Cine? Cine a vrut asta?
Toți Iartă-mă, Iulia Nu mai pot să povestesc… Știu că pare prostesc, dar atunci așa mi se părea corect. N-am vrut să crești în ură! Te-am apărat Cum am priceput eu… Acum văd că nu era bine, dar atunci… mi se părea singura cale…
Iulia și-a smuls mâna și s-a dus la geam, lovind cu pumnul pe pervaz. Cactusul ei, cadou de la Ancuța, a sărit din ghiveci și pământul s-a împrăștiat pe alb. Fiecare firicel părea un cuvânt din ce i-a spus mama Hop-hop: gata, totul e murdar! Și, ca să cureți, nu-i destulă cârpa, că lasă urme…
A adus laveta. Și a șters pervazul. Apoi a stat pe marginea patului mamei, ca-n copilărie, cu ochii goi, și-a zis:
Povestește! Tot. Și numai adevărul. Nu mă minți!
Nu mai fac…
Așa a aflat Iulia ce s-a petrecut cu adevărat. I-au rămas mai multe întrebări decât răspunsuri, dar a realizat cât de ciudată e viața. Azi ești sigur pe una, mâine vine o informație și-ți clatină toate temeliile. Și tot tu trebuie să decizi ce faci mai departe…
Nici până-n ziua de azi nu știe sigur dacă și-a iertat mama. Poate da Poate nu pe de-a-ntregul.
Dar era recunoscătoare că măcar i-a spus. Poate nu tot… Știa cu siguranță că ce era cel mai greu, rămăsese dincolo de ușile dormitorului, în nopțile când tata ținea mâinile slăbite ale mamei, încercând să-i aline durerile, cu lacrimi pe care le ascundea de Iulia după ușă.
Despre ce s-a discutat acolo, între ei, nu l-a întrebat niciodată pe tata. N-a vrut să răsucească cuțitul.
N-a avut timp. Trebuiau să-nvețe să trăiască împreună, tata refuzând să o lase pe Iulia la o mătușă.
Plec. Când zici tu. Dar să faci optsprezece. Atunci…
Nici gând! De-ajuns cât nu te-am văzut. Acum chiar să stai pe-aproape! Tata…
Natalia, mama Iuliei, a mai trăit aproape doi ani, deși doctorii îi dădeau luni numărate. Au fost cei mai grei și, totodată, cei mai frumoși ani. Iulia plângea de necaz că timpul a fost așa zgârcit cu ea…
Atunci a început să deseneze.
De ce nu a făcut-o mai devreme? Nici ea nu știa. Mai mâzgălea câte ceva, dar serios, niciodată.
Auzi… nu-i rău!
Tatăl, surprins văzând desenul ei, a fluierat.
Stai să-ți arăt și eu!
Și-a dat jos tricoul și Iulia a rămas cu gura căscată. Pe spatele tatălui trona un tatuaj în culori, așa frumos încât mâzgălelile ei păreau desene din clasa a doua.
Prietenul meu a făcut. Vrei, te duc la el? Să-ți vadă talentul. Poate te și ia ucenică!
Vreau!
Vecinii nici nu au observat când Iulia a plecat. Un an a stat cu tata la București, învățând meseria, apoi a cerut să se întoarcă acasă.
Vreau la Chișinău, tata…
Spre mirarea ei, tata n-a insistat să rămână. A rugat-o doar să stea câteva săptămâni și a plecat undeva. Când s-a întors, a ajutat-o să-și aranjeze lucrurile și a pus pe masa din bucătărie cheile la mașină.
Asta… Acum e a ta. Și încă ceva.
O mapă cu acte. Iulia a ridicat din sprâncene.
Ce-i asta?
Iulia, ai salonul tău. Am vândut apartamentul meu și am luat un spațiu mic, central. N-aveai nevoie de ceva mare, nu? L-am făcut și cu Lăzărescu, profesorul tău, a ajutat cu aparatura. Lucrează, copil, și nu uita de facultate. Ai meserie, dar fără carte nu faci nimic bun. Ai înțeles?
Iulia asculta și nu-i venea să creadă. Chiar și când totul era gata, mângâia pereții noului salon și primea laude de la vecinul Costică, mutat la motocicliști deși nevastă-sa bătea din picior, tot nu-i venea să creadă că se ițea soarele și pe strada ei.
Apoi tata a plecat la părinții lui.
Dar tu unde pleci?!
Acum e nevoie de mine acolo. Tu știi…
Știu… Ești aici, tata. Dar mi-aș dori să rămâi…
Știu, puiule, dar trebuie să plec…
După ce l-a petrecut, Iulia s-a dat pe treabă, cu muncă și cu învățat. Clienți avea, și așa a trebuit să angajeze doi ajutoare să facă față.
În goana asta, a cunoscut-o pe Cătălina.
O tânără tare aranjată i-a intrat în salon seara, când Iulia frunzărea cursurile, așteptând un client întârziat.
Mă scuzați… Pot vorbi cu artista?
Iulia a dat din cap.
Eu sunt.
Fetițo, nu e de glumă. Adu un adult, te rog.
Abia atunci a privit-o atent. Femeia nu mai părea așa aranjată. Hainele erau scumpe, e drept, tunsoarea făcută de mână bună, dar altfel… Fără machiaj, cearcăne, unghii tocite și o oboseală veche în ochi. Asta, Iulia, o cunoștea. A luat albumul ei.
Uite. Dacă-ți place stilul, spune ce vrei.
Un nume… Aici…
Femeia și-a suflecat mâneca, expunând brațul.
Să-l văd mereu…
Iulia a observat tremurul, tăcerea, încercarea de a ține lacrimile.
A încuiat ușa, fix când clientul de la ora șase parca.
Luați loc! Se face…
O să doară? Știu.
S-a așezat pe scaun și a dat replica finală:
Alexandra…
Iulia n-a întrebat nimic. Abia după două zile, când s-au întâlnit la spitalul județean, a aflat tot:
Dvs.?
Eu. Mulțumesc…
Mi-a plăcut. Și Alexandrei…
Ea…
Fata mea.
Femeia (era Cătălina) i-a întins mâna:
Cătălina…
Iulia.
Vreți să o cunoașteți pe Sanda?
Iulia n-a stat pe gânduri. A spus Vreau! fără să știe că-i va schimba drumul.
Sanda era o fetiță ciudată, cu ochelari groși și un ochi acoperit de plasture. S-a agățat de mâna Iuliei și a început:
Ai alune? Sau semințe? N-ai nimic? Cu ce hrănești veverițele atunci?
Ce veverițe?
Ălea cu coadă stufoasă! Sunt pline-n parc! Eu și mami le căutăm zilnic! Mami zice că le dau atâtea alune, că o să ajungă rotunde și cad din copac!
Nu cad, să știi! Sar ele, nu se-ngrașă.
Sigur? Sanda, neîncrezătoare. Tu ești deșteaptă!
Nu prea.
De ce?
Încă învăț.
Aa… Am uitat! și-a întins mâna. Alexandra Cătălina Sturza.
Frumos… Iulia i-a strâns mâna cu grijă, să nu îi atingă fluturașul de la pansement. Iulia Andreea Munteanu.
Acum suntem cunoștințe!
Râsul ei a luminat fața Cătălinei.
La următoarea vizită, Iulia a venit cu buzunarele pline de alune.
Despre boala Sandei, Cătălina a început să vorbească încet, cu rezerve. Ca două necunoscute pe gheață subțire.
Se poate face ceva?
Da. Acum nu-i un capăt de lume un chirurg nou, domnul Andrei, crede că se poate…
Și-atunci de ce plângi?
Ieri a operat-o. E la Reanimare, nu mă lasă lângă ea. Mi-e frică, Iulia… Și n-am cui spune.
Ești singură? Tatăl ei?
Ne-a părăsit, înainte să nasc. N-am fost vreo sfântă, recunosc. Sanda e doar a mea. Am ales un bărbat, dar nu l-am iubit, și el a știut, de-asta a dispărut. Îmi pare rău… dar ce-a fost, a fost. E Sanda care contează.
Nu ai voie să cedezi! Iulia aproape țipa. Uită-te la tatuaj, se vede clar! E de datoria ta ca numele ei să nu rămână doar o amintire ai priceput?!
Nu mai striga… Am priceput…
Dacă ai auzit, nu mai plânge! Fă ce e de făcut!
Cătălina a plâns cât pentru o viață, cu fața ascunsă, Iulia la fel de tăcută, dând afară ospătarii cu o privire.
Au înnoptat la salon, vorbind, tăcând, râzând. Dimineața, Iulia a pus-o pe Cătălina în mașină și au plecat la spital.
Am să vin cu tine.
Ai timp?
Of, Cătălina… i-a întins un pieptene. Ia, piaptănă-te! Să nu sperii fata!
Sandei i-a mers bine, chirurgul Andrei a făcut o minune.
Când ies să văd veverițele? Sanda, plictisită în salon.
Curând! Cum te externați, mergem la București cu Iulia. Acolo-i plin de veverițe.
De ce?
Să faci terapie la ochi, e mai bine acolo. Domnul prof Lăzărescu, prieten Iuliei, a aranjat tot la clinica lui.
La cli-ce? Lasă, întreb eu pe Iulia.
Sanda deja nu mai asculta. Bucuroasă că pleacă undeva cu Iulia, uitase de salon, pătură, copacii plouați.
Mama!
Da?
Vine Andrei cu noi?
Nu. E ocupat la spital. Și, Sanda, nu poți să-i zici doar pe nume unui om mare!
Dar eu pot!
De ce așa?
Că el o iubește pe Iulia! Sanda râdea, Cătălina aproape că și-a scăpat falca.
De unde scoți asta, tu, mititico?!
Nu vezi? Mama, numai tu nu pricepi! I-am zis Iuliei, nu mă crede! Sanda a dat minunat din cap, de-ți venea să o crezi.
Nu era greu de observat ce simțea Andrei pentru Iulia când venea în vizită la Sanda. Dar amândoi se purtau de parcă nu era nimic: discuții serioase, priviri pe ascuns, și, gata, fiecare în drumul lui.
După ce Cătălina și Sanda au plecat la București, Andrei a început să calce mai des pe la salon. Iulia, văzându-l, a simțit că ceva se schimbă.
Mașina Iuliei, între timp, a ajuns celebră aduna copilașii din spital și îi ducea unde trebuiau. Un adevărat autocar cu de toate, de la servețele la tabletă, pe care prichindeii se uitau la Tom și Jerry drumul întreg.
Dar nici Iulia, nici Andrei, nu făceau pasul.
Ar mai fi rămas așa, cine știe cât, dacă nu era Sanda. Întoarsă după recuperare, a convins-o pe mama să meargă cu ea la spital.
Pentru ce, Sanda?
Vreau să-i spun ceva lui Andrei.
Ce?!
Cum nu pricepi, mama! Vreau să-i spun, na!
Și mie?
Ție, la final!
Andrei a ascultat-o serios. Sanda, hotărâtă:
De ce nu-i spui, Andrei?
Cui? Ce să-i spun, Sanda?
Iuliei. Că-ți place de ea.
Eh… nu-i așa simplu…
Ce e greu? Voi, adulții, sunteți ciudați! Și Iulia ține la tine!
Am observat.
Atunci, de ce taci?
Să vezi, n-am nimic de oferit: stau cu chirie, o cameruță. Până-mi fac un rost o mai ține… Dar Iulia, la ea totu-i pus la punct, mașină, salon…
Și ce dacă?
Trebuie să poți oferi ceva, nu-i așa?
Nu-i de-ajuns iubirea?
Câteodată, nu prea…
Sanda nu l-a mai ascultat. L-a tras de halat șoptindu-i ceva la ureche, cât să râdă și Andrei și să îi strige:
Nu fi poznașă!
Altceva n-am ce să fiu! Hai, mama, mergem!
A găsit-o pe Iulia la salon și i-a deschis ochii și ei. Seara, Iulia închidea salonul, plină de decizii. Dacă și Sanda a priceput ce simte, atunci se poate și ea să nu mai piardă timp.
Abia după ce a pornit spre scară a văzut, în semiîntuneric, silueta înaltă și cunoscută:
Salut!
Peste câteva luni, banca din fața blocului iar vuia:
Și-a găsit băiat! Cine-i, domle, că nimic nu se știe! A adus lucruri, dar cine știe ce hram poartă! Fata, singură, vezi Doamne, inocentă, și ăsta…
Zice lumea că-i serios!
Eh, doamna Maria, dumneata mereu ai zis de toți că-s buni, și pe urmă…
Să-l suni pe taică-său! Să vină, să verifice!
E aici deja!
N-ai să crezi! Când a venit?
L-am văzut zilele trecute. O să urmeze ceva mare, vă zic eu!
Și ce…?
O să vedeți!
Și au văzut.
Și pe Iulia, în rochie de mireasă, leșinată la scara blocului încât și doamna Maria a rămas cu gura căscată să vadă tatuajul de pe spate.
Și pe Andrei, cum o ducea de mână, făcând cu ochiul Sandrei, care deja vânduse fata și râdea de zor.
Și pe Cătălina, care plângea și se întreba mereu de ce nu poate să nu plângă și la bucurie:
Lăsați-mă, domle, să plâng de fericire! Astea-s lacrimi bune…
Și străini care au venit cu flori, au luat-o pe Iulia în brațe de parcă era de-a lor.
Și n-a priceput nimeni de unde sunt, ce-s cu ei.
Și când Iulia, înainte să se urce în mașină, a ridicat rochia și a aruncat pantofii cu toc înalt, strigând că îi trebuie adidași, că nu poți conduce în opincile astea de mireasă.
Și cum Andrei a ridicat-o ușor, a pus-o în mașină și i-a legat șireturile la adidași, pe care Cătălina îi scosese, prevăzătoare, din portbagaj.
Nici ca lumea lumea nu-i la voi! murmura banca, privind mașinile ce plecau.
Ce să mai zici, fifoaică e!
Ba da, forever fifoaică!
