Frate-meu s-a uitat la mine, de față cu toată familia, și mi-a spus că nu mai am loc în casa asta, de parcă nu crescusem și eu tot între pereții ăștia.
Era o după-amiază de duminică. Casa părinților era plină de rude. În curte, masa era întinsă, ca în fiecare vară. Mirosea a ardei copți și pâine caldă.
De când a murit mama, fratele meu locuiește aici. Eu vin doar din când în când, mai ajut în grădină, mai stau de vorbă cu tata, încerc să mă simt iar, pentru o clipă, ca acasă.
În ziua aia, am adus o prăjitură, făcută după rețeta mamei.
Când am intrat în curte, câteva mătuși m-au întâmpinat cu căldură:
Irina, hai, vino și te așază!
Am zâmbit și am pus cutia pe masă.
Fratele meu, Mihai, era lângă grătar. Când m-a văzut, i s-a strâns fața.
Nu știam că vii, mi-a spus.
Tonul lui era rece. Nu răutăcios dar destul cât să simtă toți atmosfera.
Am venit doar să-l văd pe tata, i-am răspuns.
Tata stătea pe scaun, sub viță. Bătrân, tăcut, dar ochii lui au zâmbit când m-a văzut.
Irina e aici, a zis șoptit.
Am stat lângă el. Am povestit de grădină, de roșii, de vreme. Lucruri simple, obișnuite.
Dar tensiunea nu s-a risipit din aer.
După un timp, Mihai s-a apropiat de masă.
Irina, a spus el.
M-am uitat la el.
Trebuie să vorbim.
Lumea s-a făcut brusc liniște. Toți simțeau că e ceva în neregulă.
Spune, i-am zis cât am putut de calmă.
A oftat, s-a uitat în altă direcție, apoi iar la mine.
Casa asta e acum responsabilitatea mea. Eu mă ocup de ea.
Știu, am zis.
Și cred că ar fi mai bine să nu mai vii atât de des.
A căzut o tăcere ciudată.
O mătușă a lăsat furculița jos.
Mihai, a șoptit ea.
Dar el a ridicat o mână.
Nu, lasă-mă să spun ce gândesc.
M-a privit direct în ochi.
Tu ai viața ta. Ai propria casă. Nu-ți mai are locul aici.
Vorbele s-au așezat ca o piatră pe toți.
M-am uitat la curte. La viță, la banca veche, la copacul sub care ne jucam când eram copii.
Apoi m-am uitat la tata. El privea în pământ.
Chiar așa crezi? l-am întrebat încet.
Da, mi-a răspuns.
Cineva în spate a șoptit:
Nu-i drept asta
Dar Mihai a rămas neclintit.
M-am ridicat încet.
Bine, am zis.
Vocea-mi era calmă, dar înăuntru mă durea totul.
M-am dus lângă tata și i-am pus mâna ușor pe umăr.
O să mai vin să te văd, i-am șoptit.
El doar a încuviințat din cap, abia perceptibil.
Am luat cutia goală de pe masă.
Prăjitura rămâne aici, am zis încet.
Fratele meu părea încordat, se vedea că se aștepta la ceartă.
Dar n-am mai zis nimic.
Doar m-am uitat la el.
Mihai casa nu-i doar a celui care ține cheia.
N-a răspuns.
Am pornit spre poartă. Când am deschis-o, am auzit în spate un oftat lung.
Afară era liniște. Păsările cântau de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar în sufletul meu, ceva s-a rupt atunci.
Uneori, cel mai dureros lucru e când cineva hotărăște că poate să-ți ia locul de unde te-ai format.
Și mă tot întreb
Dacă ai fi fost tu în locul meu, te-ai mai fi întors în curtea aia sau n-ai mai fi trecut poarta niciodată?
