Furia lui Matei
Când am intrat în casă cu bebelușa în brațe, Matei ne aștepta în sufragerie, cu brațele încrucișate și sprâncenele încruntate. Avea doar opt ani, dar privirea lui părea mult mai învățată decât vârsta. Toate aceste luni fusese entuziasmat de sosirea surorii lui, dar acum, când ea era în sfârșit acasă, ceva se schimbase.
Ați venit? întrebă cu glas rece, fără să facă un pas spre noi.
Da, dragule. Vino să-ți cunoști sora am spus, întinzându-mă să-i arăt fetița înfășurată în pătura ei roz.
Dar el nu se mișcă. Rămase locului, privind de parcă am fi fost străini.
Ea a ieșit din burta mamei șopti, uitându-se în jos. Eu nu. Eu nu sunt ca ea.
Cuvintele m-au lovit ca un pumn în stomac. Timp de trei ani vorbisem deschis despre adopția lui, sărbătorind-o mereu. Credeam că înțelesese, că se simțea sigur. Dar venirea bebelușei trezise ceva neașteptat.
Matei…
Copiii de la școală mi-au zis că o să o iubiți mai mult pe ea, pentru că e fiica voastră adevărată! izbucni, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Și că eu sunt doar împrumutat!
Înainte să pot răspunde, se trânti pe podea, dramatic.
Nu o vreau! Duceți-o înapoi la spital! țipă, lovind canapeaua cu picioarele. Eu am fost primul! Eu eram singurul meu copil!
Bebelușa începu să plângă de zgomot. Matei se înfurie și mai tare.
Uitați! Plânge deja și nici măcar n-am făcut nimic! O să credeți mereu că e vina mea! plângea, lovind podeaua cu pumnii.
Inima mi se sfâșie, dar știam că trebuia să rămân calm. Am lăsat-o pe fetiță cu soția mea și m-am așezat lângă el, fără să-l ating.
Matei, înțeleg că ești supărat am spus încet. Știi care e diferența dintre tine și ea?
Că ea e mai bună decât mine! strigă între hohote, ștergându-și nasul de mânecă. Că voi ați făcut-o, iar pe mine m-ați găsit, pentru că părinții mei adevărați n-au vrut să mă păstreze!
Nu, dragule. Nu e adevărat am răspuns, simțind un nod în gât.
Ba da! se răsti, întorcându-mi spatele. Și o să-mi aruncați jucăriile ca să-i faceți loc ei! Și camera mea o să i-o dați!
Matei, ascultă-mă…
Nu! Nu vreau! și-a acoperit urechile cu palmele. Vreau să plece! O urăsc pe bebelușa asta!
Am tras adânc aer în piept. Știam că în spatele acestei furii se ascundeau teamă. Multă teamă.
Fiule, diferența e că pe ea n-a trebuit să o căutăm. Dar pe tine, da. Te-am ales dintre mii de copii pentru că știam că ești perfect pentru noi.
S-a întors încet, cu fața roșie și udă de lacrime, dar nu mai striga.
Chiar… ați făcut asta… pentru mine? întrebă cu glasul tremurând.
Chiar. Și când te-am văzut prima dată, am știut că ai meritat fiecare zi de așteptare. Ea a venit când trebuia, dar tu… tu ai fost o alegere făcută din dragoste.
Matei și-a șters lacrimile cu mâneca puloverului.
Dar n-o să o iubiți mai mult pe ea?
Nu se poate, dragule. Inima părinților nu funcționează așa. Crește ca să încapă toți copiii la fel. Și acum amândoi sunteți copiii noștri. Amândoi sunteți frați.
A rămas pe gânduri, în timp ce îmi procesa cuvintele. Apoi s-a apropiat încet și a atins mâna micuță a surorii lui, care dormea liniștită în brațele mamei.
E atât de mică șopti, surprins de moliciunea pielii ei.
La fel cum ai fost și tu odată.
Pot să o țin?
Desigur.
Cu grijă, am așezat-o în brațele lui. Matei s-a uitat la ea cu o
