11 martie
Stau la masa din bucătăria apartamentului nostru din Chișinău, cu o cană de vișinată în mână, tremurând de nervi. E miezul nopții, iar camera e scufundată în beznă, doar lumina felinarului de pe stradă intră printre storuri. Aud ticăitul sacadat al ceasului moștenit de la bunicul, iar fiecare secundă mi se pare că mă apasă și mai tare pe piept.
Mi-am pierdut demult răbdarea. Şi atunci, când nici nu mai speram s-o văd, luminile unei mașini s-au oprit în fața scării. Nu era Loganul nostru ci un Volkswagen Passat, negru, nou-nouț. Am simțit că mi se strânge tot corpul. Din spatele volanului a coborât un bărbat pe la vreo 35 de ani, tuns scurt, aranjat la patru ace.
Portiera din dreapta s-a deschis. Apoi, Ana, soția mea, a coborât zâmbind larg, cu acel zâmbet sincer care mi-a lipsit atât de mult. S-a apropiat de șofer, i-a spus ceva, iar el a râs zgomotos, apoi i-a făcut cu mâna. Ana a închis ușa, și-a așezat geanta pe umăr și s-a îndreptat spre scară, în timp ce mașina a demarat liniștită.
Aproape că m-am sufocat de furie. De când durează povestea asta? Câte seri ca asta au mai fost? De câte ori mi-am găsit liniștea, fără să știu unde e ea cu adevărat? Gelozia a pus stăpânire pe mine, ca un șarpe viclean.
A intrat în casă fără grabă, și-a aruncat poșeta pe masă, s-a descălțat și m-a privit fugitiv.
Cine era bărbatul acela? am întrebat, încercând să-mi țin vocea sub control.
Ana s-a oprit, surprinsă, o clipă. Poftim?
Spune-mi, cine era! Băiatul din mașină.
A dat ochii peste cap, iritată. Doamne, Ştefan, era soțul Mariei. M-a adus acasă după masa de la birou. Ce s-a întâmplat cu tine?
Mi-am pierdut orice urmă de rațiune. Furia mi-a înfundat urechile şi n-am mai înțeles nimic din ce spunea. Am ridicat palma, orbit de gelozie și am lovit-o.
Sunetul palmei a rupt liniștea bucătăriei. Ana s-a dat un pas înapoi, dusă de vârtej, cu ochii mari și obrajii strânși. O dâră subțire de sânge i-a apărut pe la colțul nasului. Atunci, am văzut în privirea ei ceva care m-a speriat. Frica. Nu mai fusese niciodată teamă între noi. Până atunci.
N-a spus nimic. Şi-a luat haina de pe spătar și a ieșit, lăsând uşa deschisă.
Dimineața următoare, am găsit pe masă actele de divorț. O lovitură rece, ca un duș cu apă de gheață.
Am pierdut totul şi pe Victor, băiatul nostru
La ultima noastră discuție, s-a uitat la mine cu o voce rece străină, deși locuisem în aceeași casă atâția ani: Ani la rând am suportat gelozia ta. Dar violența nu o tolerez niciodată.
M-am umilit, am plâns, i-am cerut să mă ierte, am jurat că n-o să se mai repete, că nu ăsta sunt eu cu adevărat.
Nu a contat. Nimic n-a mai contat.
La tribunal, a spus fără să clipească: Este agresiv și cu copilul. O minciună, o răutate. Niciodată nu l-am certat pe Victor, d-apoi să ridic mâna la el.
Cine m-ar fi crezut? Un bărbat care și-a lovit soția…
Judecătoarea nici măcar nu s-a gândit prea mult.
Ana a primit custodia deplină.
Eu? O vizită pe săptămână, doar într-un spațiu controlat de Centrul de Asistență. Nicio seară de povestit la culcare. Nicio dimineață cu ceai cald și biscuiți.
Timp de șase luni, am trăit numai pentru acele ore. Pentru clipa când Victor venea fugind spre mine printre rafturile de jucării, cu obrajii roz și ochi strălucitori, și îmi povestea tot ce făcuse. Apoi, la fiecare despărțire, îl lăsam să plece cu inima frântă, iar eu rămâneam mai singur ca niciodată.
Adevărul pe care mi l-a spus Victor mi-a schimbat totul
Timpul a trecut. Victor a crescut, a început să vadă și să întrebe mai mult.
Într-o zi, aranja liniștit mașinuțele, când, din senin, mi-a spus: Tati, aseară n-a fost mama acasă. A venit o femeie să stea cu mine.
Am simțit cum îngheț. Ce femeie, puiule?
Nu știu, vine mereu când mama pleacă.
M-a înjunghiat un gând: Încotro pleacă, Victor?
A ridicat din umeri Mie nu-mi spune.
Mi-au început să tremure palmele. Aveam nevoie să aflu adevărul. Am pus cap la cap totul, și m-am ales doar cu un gol în burtă.
Ana angajase o bonă.
În vreme ce eu mi-aș fi dat și sufletul să mai petrec zece minute cu fiul meu, ea îl lăsa la un străin când ieșea seara. Am pus mâna pe telefon, răcnind de furie:
De ce să stea un necunoscut cu copilul nostru când eu sunt aici?
Vocea Anei a fost calmă, aproape plictisită: Pentru că e mai ușor, Ştefan.
Cum să fie mai ușor? Sunt tatăl lui! Când ești plecată, Victor trebuie să fie cu mine, nu cu oricine!
N-am să-l car la tine de fiecare dată când am treabă. Nu e vorba despre tine.
Am încercat să nu sparg telefonul de masă. Ce puteam să fac? Să o dau din nou în judecată? Dacă pierdeam şi ce puține ore le mai aveam cu el?
O singură greșeală. O seară. Și mi-am pierdut familia.
Dar Victor… Pe el nu-l voi lăsa. Pentru el încă trăiesc. Voi lupta. Pentru el. Căci e singurul lucru rămas din viața mea.
