— Iar începe să se lingă! Maxim, ia-l de aici! Nastasia îl privea iritată pe Tică, sărind degeaba la picioarele ei. Cum au nimerit ei cu un asemenea nătărău? Atâta s-au sfătuit, au ales rasa, au vorbit cu dresori. Știau cât de mare e responsabilitatea. În cele din urmă s-au hotărât să ia un ciobănesc german, să aibă un prieten credincios, paznic și apărător. Ca un șampon trei-în-unul. Doar că pe apărătorul ăsta trebuie să-l salvezi tu de pisici… — E mic încă. Stai să vezi cum crește. — Eh, aștept și eu, cât o-i mai aștepta să se facă armăsarul ăsta? Ai observat că mănâncă mai mult ca noi doi? Cum o să-l hrănim? Și nu tropăi, că trezești copilul! — bombănea Nastasia, strângând pantofii împrăștiați de Tică. Locuiau pe bulevardul Ștefan cel Mare, la parterul unui bloc vechi, cu ferestre joase, aproape îngropate în asfalt. Un loc perfect, dacă n-ar fi fost un mic „dar“. Ferestrele dădeau într-un colț stingher de curte, unde seara se prelingeau umbre, se strângeau bărbații la taifas și, câteodată, ieșeau și scântei. Toată ziua, Nastasia rămânea acasă singură, cu micuța Catinca. Maxim pleca dimineața la serviciu, la Galeria Națională de Artă, iar timpul liber și-l petrecea prin târguri de vechituri și anticariate. Cu ochiul format de muzeograf — știa să găsească piese de artă, cărți rare și obiecte de colecție din orice morman. Fără să-și dea seama, adunasera acasă o întreagă comoară: tablouri, porțelanuri de Kozeț, statuete de epocă socialistă și argintărie de la începutul secolului trecut… Nastasia avea neliniștea de a sta singură cu atâta avere și un copil mic, mai ales că, în bloc, furturile nu erau rare. — Auzi, tu când zici că ar fi mai bine să ieșim la plimbare cu Tică? Acum sau după masă? — Nu știu. Și, în fond, nu-i problema mea! La auzul cuvântului magic „afara“, Tică o zbughi spre hol — de nu mai prididea pe colțuri — a apucat lesa, s-a întors și a sărit până la tavan. Armăsar, nu câine! Pe toți îi iubește, pe toți îi pupă, mingea la toată lumea, numai la musafiri — nu. Lume deschisă, suflet mare, dar tot pentru pază l-au luat! Iar el cu pisicile din curte vrea să se joace, fuge cu mingea după ele și se bucură de parcă-s tovarășii lui. De-aia a și încasat de câteva ori vreo labă peste nas. Că pisicile din curte ar merita luate ca paznici… Mâine iar rămâne singură. Soțul pleacă la Chișinău, la Sărbătoarea Lăutărească, iar ea ce să facă? Să păzească porțelanul și să plimbe armăsarul ăsta cu urechi clapauge? De parcă nu avea altceva de dus pe cap… La răsărit, soțul s-a trezit tiptil să nu o deranjeze. Dar ce, Nastasia nu l-a auzit? Se auzea ceainicul fâsâind în bucătărie, zornăitul lesei, cum Maxim șuiera la Tică să nu mârâie și să nu tropăie. Cu zgomotele astea liniștite ea a ațipit la loc și, când a trezit-o fetița, Maxim deja nu mai era. Ziua a început ca de obicei. O zi liniștită, normală. Ce înseamnă fericirea, dacă nu asta? Prietenele îi spuneau: auzi, Nastasia, te-ai măritat prea devreme, te chinui cu copilul și bărbatul, toată ziua la cratiță… Dar nu e oare farmec și în asta? Chiar dacă nu-i ca-n povesti. Obosea de lipsa soțului, de spațiul strâmt, de lipsa banilor. Și, mai ales, de pasiunea lui care mistuia atâția bani… Acum mai are grijă și de nătărăul ăsta. Și totuși, i-a acceptat cu toate ale lor. Nimeni nu ți-a promis viață perfectă… Liniștită cu gândul ăsta, Nastasia a hotărât să se bucure de ceea ce are, nu să plângă după ce-i lipsește. Stătea în cameră și o hrănea pe fetiță. În timpul alăptatului, Catinca adormea, trebuia să stea să aștepte să se trezească iar. A sunat cineva la ușă, dar Nastasia nu a deschis. N-avea pe cine aștepta, iar fără anunțare nu vine nimeni de la distanță. Orele acelea de liniște dimineața, cât le iubea! În casă era liniște, doar ceasul bătea în hol, iar de afară se auzeau ecourile cunoscute din copilărie: zumzet de troleibuze, claxoane, scârțâit de mături pe asfalt, voci de copii… Dar unde-i nătărăul? Cam de mult nu s-a mai văzut, ciudat. Nu că Tică ar avea, de fapt, urechi clapauge, dar la caracter e un cap gol, nu alta. Acum trăiești cu el, îl hrănești, îl plimbi, și de folos… nimic. Mai bine-și luau un bichon. Nastasia și-a privit fiica adormită, lăsată de la sân: ce fetiță minunată! Draga mea, îi șoptea, așezând-o la somn. Crești, pe bucuria noastră — ce ne-ar mai trebui? Și-n clipa aceea, din sufragerie, s-a auzit un sunet ciudat. O trosnitură, un scârțâit. Nastasia a ciulit urechea. Zgomotul s-a repetat. Fără să respire, și-a scos papucii și a alunecat spre sufragerie. Primul lucru care a alarmat-o: spatele lui Tică. De parcă s-ar fi ascuns după perdeaua care separa holul de cameră. Încordat, patru picioare depărtate, cu limba scoasă, privind atent în cameră. Nastasia i-a urmărit privirea și a înghețat: în fereastră, în dreptul ferestrei mici, atârna jumătate de bărbat. Chel, cu mâinile și umerii deja înăuntru, răsuflând greu, încerca să-și târască trupul uscat în casă. Nu-i venea să creadă că i se întâmplă așa ceva. Să țipe? Hoțul era aproape în întregime înăuntru… A tresărit la țipătul brusc. O umbră neagră a zburat spre fereastră: era Tică. S-a urcat pe pervaz și s-a prins de gâtul hoțului! „Aaa!” a urlat bărbatul cu voce groasă, ochii de-i săreau din orbite. Nastasia a ieșit pe hol, a chemat vecinii, și de aici lucrurile n-au mai părut atât de înfricoșătoare. Au venit oameni, au chemat poliția. Toată lumea voia să ajute, prezența lor era cel mai mare ajutor. Ce s-ar fi făcut singură? Învingând frica, Nastasia s-a apropiat de hoț: să nu-l strângă Tică de gât! Dar câinele, deștept, s-a prins doar de guler și-l ținea strâns, dar fără să-i facă rău. Nici strop de sânge! Dacă făcea gesturi de eliberare, Tică mai strângea puțin; dacă hoțul se liniștea — slăbea el. De unde știa nătărăul asta? Nu a lătrat, n-a făcut zgomot, s-a ascuns, a lăsat hoțul să se blocheze jumătate și abia atunci a sărit, ținându-l ca un profesionist. Cum s-ar zice, „te-am prins, las’ că-i rândul justiției acum”. Chiar și cei mai vechi polițiști nu-și aduceau aminte să fi văzut hoț mai fericit să fie prins. Bărbatul se temuse zdravăn în colții lui Tică și se preda cu dragă inimă, numai că Tică nu se dădea dus de la pradă. A trebuit să-l roage, până nu a sosit ofițerul — dresor: când a comandat, Tică a deschis gura imediat! S-a așezat lângă geam și s-a uitat devotat la ofițer, de parcă aștepta alte ordine. De nu era gata să-i dea onorul! — V-ați pricopsit cu un câine, – i-a zis cu admirație ofițerul, netezindu-i blana lui Tică. – Să fi fost și la noi în echipă… Maxim a venit târziu în noapte. A deschis ușa tiptil și a încremenit. Și avea la ce! Tică era tolănit pe canapea — interzisă oricând! Cu toate cele patru labe aruncate, într-o poziție leneșă, iar Nastasia îl mângâia cu drag, frecându-l pe burtă și-i șoptea cu pupici: „Bucuria mea, puișor, mânzuțule. Crești frumos, spre bucuria noastra! Și ce nedreaptă am fost eu cu tine, iartă-mă…” Povestea aceasta mi-a fost spusă chiar de unul dintre protagoniști, la o Sărbătoare Lăutărească de la Chișinău — de un muzeograf iubitor de artă. Tică ar povesti, desigur, și mai interesant: cum a urmărit, cum a prins și cum l-a predat poliției. S-a întâmplat de mult. Dar povestea trăiește și-acum și parcă-l simt pe Tică plecându-și laba, cerând să fie așternut pe hârtie. Așa că am decis s-o împărtășesc cu voi…

Iarăşi îl lingă! Sorin, ia-l de aici!
Lavinia privea cu supărare la Cezar, care sărea năuc la picioarele ei. Cum de-au reuşit tocmai ei să nimerească aşa un năzdrăvan? Atât s-au gândit şi au ales rasa, au vorbit cu dresorii, au înţeles cât e de mare responsabilitatea. În cele din urmă, s-au hotărât la un ciobănesc german, să aibă şi prieten, şi paznic, şi ocrotitor în casă. Ca un şampontrei în unu! Dar paznicul lor trebuia salvat de pisicile din cartier…

E doar pui încă. Hai, lasă-l, o să vezi când creşte, zise Sorin împăciuitor.
Eh, abia aştept să se facă ditamai dulăul. Ai observat că mănâncă mai mult decât noi? Cu ce-l hrănim? Şi nu tropăi aşa, că îl trezeşti pe copil! bombăni Lavinia, adunând pantofii aruncaţi de Cezar.

Locuiau pe strada Ştefan cel Mare, la parterul unui bloc vechi de tip interbelic, cu ferestre joase, aproape lipite de asfalt. Foarte bun locul, dar cu un mare dar. Ferestrele dădeau într-un colţ uitat de lume al curţii, unde, spre seară, se strecurau umbre, se adunau bărbaţii la vorbă şi uneori izbucneau certuri.

Toată ziua, Lavinia rămânea singură cu nou-născuta Lorena. Sorin lucra la Muzeul Naţional de Artă, iar timpul liber şi-l petrecea printre anticariate şi târguri de vechituri. Ochii lui antrenaţi să vadă capodopere, după cum glumea Lavinia, găseau printre grămezi picturi rare, cărţi de preţ şi obiecte de colecţie. Sorin era colecţionar înrăit. Aşa se făcu că, încet-încet, sufrageria li se umplu cu tablouri, bufetul din anii ’60 cu farfurii vechi de porţelan de Alba Iulia, statuete de epocă socialistă şi tacâmuri din argint de pe vremea bunicii… Laviniei îi era teamă să rămână singură cu copilul şi atâta avut, mai ales că în bloc se mai spărgeau apartamente din când în când.

Tu ce zici, Lavinia, când să-l scot pe Cezar afară, acum sau după masă?
N-am idee, şi oricum, nu mă pricep la câini!

Cum a auzit cuvântul afară, Cezar o zbughi ca din puşcă spre hol, aproape că a derapat la colţ, a apucat lesa şi s-a întors ţopăind până la tavan. Ce dulău, nu câine! Pe toţi îi iubeşte, la toţi se lipeşte, la toţi le aduce mingea, doar să vină cineva la uşă. Suflet deschis, omenos, dar l-au luat să apere casa! Şi nici măcar nu goneşte pisicile din curte. Dă fuga la ele cu mingea-n gură, fericit nevoie mare, să se joace. De câteva ori şi-a luat-o peste bot. Pisicile de pe la noi sunt destul de fioroase, pe astea ar trebui să le ieie cineva la pază… Mâine stă iar toată ziua singură. Bărbat-su pleacă la Orhei, la Festivalul Levitan, iar ea să stea să păzească porţelanul şi să scoată labradorul la plimbare. Nevoie de-asta mai avea!

La revărsatul zorilor, Sorin s-a furişat să nu-şi trezească soţia. Dar cum să nu audă? Lavinia înţelese când fierbea ceainicul pe aragaz, când zornăi lesa, când Sorin îi şopti lui Cezar să nu facă gălăgie. Cu aceste sunete liniştitoare a mai adormit o dată, iar când Lorena a trezit-o, soţul ei deja plecase. Ziua a început obişnuit. O zi liniştită, ca oricare alta. Nu-i asta oare adevărata fericire? Prietenele îi spuneau: Vai, Lavinia, aşa tânără te-ai măritat, te împarţi între copil şi bărbat, tot ziua-n bucătărie, grijile te apasă…! Dar nu-s şi acolo frumuseţi? Nu totul e ca-n visele din tinereţe, da ce contează? Lipsa soţului, spaţiul mic, lipsa banilorastea uneori o oboseau. Şi, fireşte, pasiunea lui pentru colecţii, unde se duceau atâţia lei… Acum adusese acasă şi căţelul, iar grijile cădeau tot pe umerii ei. Dar Lavinia a învăţat că cei dragi trebuie iubiţi cu bune şi cu rele. Perfecţiune nimeni nu promite… Când a priceput asta, şi-a făcut pace cu sufletul: să se bucure de ceea ce are, nu să sufere pentru ce-i lipseşte.

Şedea în camera copilului şi-şi hrănea fetiţa, care adormea la sân şi trebuia să aştepte până se trezeşte şi reîncepe să sugă. A sunat cineva la uşă, dar Lavinia n-a deschis. Nu aştepta pe nimeni şi fără anunţ pe cine să primeşti tocmai din alt colţ de oraş? Momentele acelea liniştite de dimineaţă îi erau dragi! În casă domnea tihna, doar ceasul vechi din hol ţîcâia, iar pe fereastră intra un zumzet familiar din copilărie: huruitul troleibuzelor, şuierul maşinilor, sunetul măturii pe asfalt şi glasurile copiilor… Dar unde-i Cezar? Prea liniştit, nu mai apăruse de ceva vreme. Fireşte, Cezar nu era deloc nătărău sau lăbărţat la urechi, dar aşa era porecla lui. Nătâng, simplu! Acum cu el să facă casă, să-l plimbe, mititica. Mai bine ar fi luat un bolognez.

Lavinia privea cu drag la fetiţa ei, care mulţumită s-a desprins ca o lipitoare de la pieptul mamei. Ce fetiţă minunată li s-a dăruit! Comoara mea, îi şoptea, aşezând-o în pătuţ. Cresti, fată, ce ne mai trebuie pe lume?

Tocmai atunci s-a auzit un sunet ciudat din sufragerie. Parcă trosnet, parcă scârţâit. Lavinia a ciulit urechea. Zgomotul s-a repetat. Fără să sufle, şi-a dat jos papucii şi a alunecat spre sufragerie. Primul lucru care a speriat-o: spatele lui Cezar. Parcă se ascundea după perdeaua care despărţea holul de sufragerie. Ghemuit pe toate cele patru labe, pufosul era încordat, cu limba scoasă, uitându-se fix spre mijlocul camerei. Privirea i-a urmărit direcţia şi Lavinia a înlemnit: în fereastră, adică la deschizătură, era băgat pe jumătate un bărbat. Chel, cu umerii în sufragerie, încercând să se târască înăuntru, bombănind şi încordându-se. N-apuca să creadă că i se întâmplă cu adevărat! Ce era de făcut?! Să ţipe? Omul mai avea puţin şi intra tot! O clipă şi…

S-a trezit la ţipătul ce a urmat. O umbră neagră a sărit înspre fereastră şi abia atunci şi-a dat seama că era Cezar. Într-o clipă, a urcat pe pervaz şi s-a înfipt cu colţii în gâtul hoţului! Bărbatul a urlat dogit: Aaaaaa!!!, cu ochii măriţi de groază. Lavinia a fugit pe palier, a chemat vecinii şi dintr-o dată nu i-a mai fost aşa frică. Oamenii au dat buzna, au sunat la poliţie. Toţi voiau să ajute, deşi ajutor cu adevărat nu le trebuiaprezenţa lor era de ajuns. Ce s-ar fi făcut singură? Depăşind teama, s-a apropiat de hoţ să nu cumva să-l muşte Cezar prea tare. Doar asta mai lipsea! Dar Cezar, deşteptul, s-a înfipt în guler, nu în piele, şi-l ţinea zdravăn, dar fără să-l rănească. Nici pic de sânge! Doar când hoţul încerca să se desprindă, câinele strângea mai tare. Dacă se liniştea, câinele-i slăbea muşcătura. Cum ştia el toate astea? Nebunul cu mingea, s-a comportat ca un adevărat profesionist. Când a auzit zgomotul, a mers să vadă ce se întâmplă, dar n-a lătrat. De ce? Ar fi fost cel mai firesc lucru! Dar el a făcut ambuscadă după perdea, s-a uitat să vadă cât de mult poate intra hoţul, l-a lăsat să se blocheze bine, şi abia apoi a sărit. L-a prins fix cum trebuie, fără să-l sufoce ori să-l rănească. Cum zic poliţiştii: treaba noastră e să-l prindem, restullegea!

Nici cei mai bătrâni poliţişti nu ţineau minte ca un hoţ să se bucure aşa de tare când e prins. Bietul om s-a speriat la maximum în colţii lui Cezar şi s-a dat bucuros pe mâna oamenilor legii. Dar câinele nu voia să-i dea drumul aşa uşor. A intrat prea tare în rol, era tare mândru de ispravă, a trebuit convins să elibereze prada până a venit poliţistul dresor. Acesta i-a dat comanda şi Cezar a deschis botul! L-a lăsat pe hoţ pe jos şi s-a aşezat la geam, privindu-l pe poliţist gata să primească alt ordin, abia de nu a salutat militar.

Aţi avut noroc cu câinele ăsta, domnule, a spus poliţistul mângâind cu respect blana lui Cezar şi oftând: ne-ar prinde bine unul ca el şi la noi în patrulă…

Sorin s-a întors târziu acasă. A deschis cu grijă uşa… şi a rămas uimit. Avea la ce! Prima: Cezar dormea lejer pe canapea, ceea ce era strict interzis pe vremea lui. A doua: era întins cu burta-n sus, în cea mai leneşă şi indecentă poziţie, iar Lavinia îl mângâia, îl drăgălea, doar ce nu-l săruta pe botic, şoptindu-i: Bucuria mea, căluţul mamei, creşti mare sănătos! Să ne bucuri, tată şi mamă! Şi ce nedreaptă am fost cu tine, iartă-mă

Această poveste mi-a fost spusă chiar de Sorin, la un festival Levitan la Orhei. Ce era să spună Cezar dacă ar fi povestit el: cum l-a spionat, cum l-a prins, cum l-a predat poliţiei! Au trecut anii, dar întâmplarea trăieşte şi astăzi în amintiri, şi parcă îl simt pe Cezar, cu laba pe suflet, rugându-se să fie povestit. Şi am înţeles atunci că nu totul se-ntâmplă cum visăm, dar niciodată n-ar trebui să judecăm după aparenţe. Ba chiar şi cel cu minte simplă şi inima mare poate schimba totul într-o clipă şi să-ţi arate că fiecare fiinţă are locul şi rostul ei în viaţă.