Iar linge câinele! Maxim, ia-l de aici! Nastasia se uita enervată la Temocică, sărind fără rost pe lângă picioare. Cum de-au nimerit tocmai cu un așa nătărău? Atâta s-au sfătuit, au căutat rasa potrivită, au consultat dresori. Știau ce responsabil e. Într-un final au ales un ciobănesc german, să aibă prieten credincios, paznic şi apărător. Ca un șampon, toate într-unul. Doar că pe apărătorul lor trebuie să-l scape de pisici… — E mic încă. Lasă, vezi tu când crește. — Mda. Abia aștept să-și arate „calitățile”. Ai văzut cât halește? Oare cum îl hrănim? Şi nu tropăi, că trezești copilul, aiuritule! — bombănea Nastasia, adunând pantofii împrăștiați de Temocică. Locuiau pe Bulevardul Ștefan cel Mare, la parterul unui bloc vechi, cu ferestre joase, aproape de asfalt. Zonă bună, dacă n-ar fi un singur „dar”. Ferestrele dădeau spre un colț dosnic de curte, unde pe seară apăreau umbre, se adunau bărbați la povești și, câteodată, mai izbucnea câte o încăierare. Toată ziua Nastasia era singură acasă, cu bebelușa Catinca. Maxim era plecat la lucru la Muzeul Național de Artă, iar timpul liber îl petrecea pe la târguri de vechituri şi anticariate. Avea ochiul format – râdeau că ar fi ochi-de-vultur – găsea tablouri, cărți rare, unelte vechi. Era pasionat de colecții. În casă se adunasera o mică comoară de tablouri, farfurii vechi de Kuznețov, statuete socialist-realiste și tacâmuri de argint din interbelic… Nastasia avea frica omului care știe că are ceva de păzit: stătea singură cu fata și averea în brațe, iar furturi se întâmplau des prin bloc. — Nasta, tu ce zici, să-l scot pe Temocică la plimbare acum sau mai târziu? — Nu știu. Nici nu-mi pasă, eu cu „problemele” voastre „animale”… La auzul cuvântului magic „afară”, Temocică a zbughit-o în hol — de era să se lovească de perete! — a prins lesa și a venit în salturi, gata de ieșit. Un adevărat cal, nu câine. Pe toți îi iubea, tuturor le aducea mingea, doar musafirii nu îi înghițea. Era suflet bun, săritor, dar pentru protecție l-au luat! Nici după pisici nu se ia în curte: sare la ele cu mingea, de parcă vrea să se joace. Desigur, pisicile de pe-acolo nu glumeau — una l-a zgâriat zdravăn. Da’ pe ele le-ar trebui de paznici… Mâine, iar toată ziua singură – bărbatul pleacă în sat la sărbătoarea pictorului Luchian, ce să facă acasă? Să păzească porțelanurile și să plimbe câinele ore în șir? Dimineața devreme, Maxim se strecura cu grijă să nu trezească femeile. Dar Nastasia auzea: fâsâitul ceainicului, zornăitul lesei, șușotelile lui Maxim către Temocică, să nu latre. Pe fondul acestor sunete liniștitoare, a mai adormit. Când fetița a trezit-o, bărbatul nu mai era. Ziua a început ca de obicei. Tihnită și pașnică – asta nu e oare fericirea? Prietenele o compătimeau: vai, Nasta, te-ai măritat devreme, alergi între bărbat și copil, stai toată ziua la cratiță, te-a înghițit rutina… Dar nu e și ea o frumusețe? Chiar dacă nu totul e ca-n vis. E greu cu lipsurile, cu spațiul mic, cu lipsa de bani, mai ales cu pasiunea scumpă a soțului… Acum și câinele cu urechi mari, de îngrijit tot ei îi revine. Dar știa: să iubești pe cineva e să-l iei și cu bune, și cu rele. Nimeni nu-ți promite perfecțiunea… Și, odată cu această lecție simplă, s-a liniștit și a decis să se bucure de ceea ce are. Stătea în camera fetei și-și hrănea copila, care adormea la sân, fiind nevoie s-o lase să se trezească pentru a continua. Sună cineva la ușă, dar Nastasia nu deschise. Nu aștepta pe nimeni și, sincer, fără anunț nu merge nimeni la ea. Ora de aur a dimineții, cât o iubea! În casă — liniște, doar ticăitul ceasului vechi și, pe fereastră, zgomotul cunoscut: huruitul troleibuzului, tresăritul mașinilor, zgomotul măturii pe asfalt, râsete de copii… Dar unde e cioflingarul cu urechi — Temocică? Ciudat, cam lipsește de mult… Nu e de fapt urecheat, are urechi drepte, dar caracterul — flecar. De-acum cu el să trăiască, să-l hrănească, să-l plimbe, dar de folos — deloc. Mai bună era o bichonă! Se uita cu drag la fiica ei, adormită la sân. Ce minune de copil! „Comoara mea”, îi șoptea Nastasia așezând-o în pătuț. „Crește, comoara mea!” — de ce ai avea nevoie de mai mult? În acel moment, din sufragerie, un sunet straniu: trosnet, scârțâit. Nastasia a încremenit. Trosnetul s-a repetat. Fără să respire, s-a furișat pe hol. Primul lucru ciudat: spatele lui Temocică. Se ascundea parcă după perdeaua ce despărțea holul de living. Pe toate patru, țintuit, cu limba scoasă, se uita fix într-un punct. Nastasia a urmat privirea lui și a înlemnit: în fereastră, mai exact, în geamul rabat, atârnau jumătate de bărbat. Cap tuns zero, mâini și umeri intrați în cameră, răsuflând greu, încercând să se strecoare. Nastasia nu credea că i se poate întâmpla ei așa ceva. Ce să facă? Să țipe? Bărbatul era pe jumătate în casă! Încă un moment și… A sărit când s-a auzit un țipăt. O umbră neagră a zvâcnit spre fereastră și abia atunci a înțeles: era Temocică! S-a urcat direct pe pervaz și l-a prins pe hoț de gât! „Auuu!” urla bărbatul cu o voce groasă de spaima, cu ochii ieșiți din orbită. Nastasia a ieșit pe palier, a strigat vecinii, și de aici totul a părut mai ușor. Au venit oameni, s-a sunat la poliție, prezența lor a fost sprijinul cel mai mare. Ce să fi făcut singură? Temându-se să nu-i rupă Temocică gâtul hoțului, Nastasia s-a apropiat: dar ce să vezi! Temocică îl apucase doar de guleraș, îl ținea bine, dar fără sânge. Când hoțul încerca să scape, strângea mai tare, dacă stătea cuminte, slăbea mușcătura. De unde știa câinele toate astea? Balăul cu mingea se comporta ca un profesionist. Nu a lătrat să facă gălăgie, ci a preferat o ambuscadă după perdea, lăsându-l pe intrus să se blocheze bine, apoi a atacat, ținându-l perfect: fără să sugrume sau să rănească. Cum se zice, a arestat, restul se ocupă legea. Până și cei mai bătrâni polițiști au spus că rar au văzut pe cineva să fie așa fericit să fie prins. Omul dormea de spaima colților lui Temocică şi mai că s-ar fi predat singur. Câinele însă era mândru de ispravă, a trebuit să-l roage să lase „prada”, până a venit polițistul cu dresajul: a comandat scurt, şi Temocică a eliberat! S-a așezat apoi la geam, privind devotat la ofițer, ca un subordonat disciplinat. — Aveți noroc cu așa câine, — l-a mângâiat omul legii — nouă ne-ar trebui așa, la investigații… Maxim a ajuns seara târziu. A deschis încet ușa și a rămas blocat: întâi, Temocică tolănit pe canapea, interzis total; apoi, cu toate labele în sus, Nastasia îl mângâia și-l alinta: “Bucuria mea, mânzule, crești sănătos, să-i bucuri pe mami și tati! Ce nedreaptă am fost cu tine, nu te supăra pe mine…” Această poveste mi-a fost spusă la unul din festivalurile Luchian, chiar de eroul principal. Vorba vine – muzeograful. Temocică ar povesti mai grozav: cum a pândit, cum a prins, cum a predat infractorul! A trecut mult timp de atunci, dar am simțit cum Temocică mă trage de mânecă, rugându-mă să-i scriu povestea – și acum am împărtășit-o cu voi…

Iar iară linge! Cătăline, ia-l, te rog!
Lavinia îl fixa cu supărare pe Brânduș, care sărea buimac pe lângă picioarele ei. Cum naiba am ajuns tocmai noi să nimerim un cățel așa zurliu? Atâta ne-am documentat, ne-am consultat cu dresori, am ales rasa cu grijă, știind câtă responsabilitate presupune. În cele din urmă, am ales un ciobănesc german, că să fie prieten, paznic și protector de casă, toate într-una, ca șamponul. Doar că pe protectorul ăsta, vai de el, trebuie să-l apărăm noi de pisici…
Lasă, Lavinia, e mic încă. Ai să vezi când crește ce leu o să fie!
Da, aștept și eu să văd, doar că între timp mănâncă de trei ori cât noi amândoi. Cum o să putem să-l ținem, cu prețurile astea la carne de la piață? Nu tropăi așa, că îl trezești pe David! bombănea Lavinia, strângând pantofii împrăștiați prin hol de Brânduș.

Stam la parterul unui bloc vechi, pe strada Eminescu, într-un cartier liniștit, dar cu problemele lui. Geamurile mici, aproape la nivelul asfaltului, dădeau spre o curte dosnică, unde noaptea se tot mișcau umbre, se adunau vecinii la povești, și nu era de mirare că se isca câte o bătaie.
Cea mai mare parte din zi, Lavinia rămânea acasă cu fetița lor nou-născută, Ioana. Cătălin lucra la Muzeul Național de Artă, iar timpul liber și-l petrecea mai mult pe la târgurile de vechituri și anticariate. Avea un ochi format pentru obiecte rare, cărți valoroase și picturi deosebite, așa că în timp adunaseră în casă o colecție frumușică. Rafturile și bufetul moștenit de la bunici gemeau de farfurii de porțelan din perioada interbelică, statuete socialiste și tacâmuri de argint autentic… Lavinia avea emoții să stea singură, mai ales că se mai auzeau în bloc povești cu spargeri.

Lavinia, când să-l scot pe Brânduș la plimbare? Acum sau după masă?
Nu știu, oricum nu mă interesează. Tot cu mine rămâne treaba pe urmă!

La auzul cuvântului magic, Brânduș o zbughi înspre ușă, de parcă avea foileton. Dacă și-a găsit lesa, a revenit săltând de bucurie. E mai mult cal decât câine, prietenos cu toți, aduce mingea oricui, numai să nu vadă musafiri străini la ușă. Suflet mare, dar noi l-am luat de pază, nu de jucărie! Iar el, în loc să alerge pisicile din curte, merge la ele să se joace cu mingea. Normal că s-a ales cu ceva zgârieturi pe nas. Pisicile de pe strada noastră nu glumesc, ăsta-i clar… Mâine iar stau singură, că Cătălin pleacă la Chișinău, la un festival de artă, iar eu? Să păzesc porțelanul și să ies cu urecheatul la plimbare? Parcă nu-mi ajungea.

Dimineața devreme, Cătălin s-a ridicat încetișor, să nu ne trezească. N-am putut să nu-l aud: fâșâitul ibricului pe aragaz, zgomotul lesei, Brânduș lătrând încet să nu deranjeze. Încercam să mai fur un pui de somn, dar, până m-a strigat Ioana, gata, nu mai era nimeni acasă. A început o zi obișnuită, liniștită. Să nu fii fericită cu atâta liniște? Prietenele încă oftează: Lavinia, ai făcut un copil, ai și bărbat, și casă de dus, te-ai înfundat în gospodărie… Dar mie-mi e dragă rutina asta, chiar dacă nu se vede la suprafață. Nu e totul ca în visurile mele de fată; e greu cu lipsa de bani, cu casa înghesuită, cu soțul plecat des. Iar colecțiile lui de artă adună toți banii și acum a adus și dulăul ăla de care trag eu zi de zi. Dar am învățat ceva: pe cei dragi îi iei cu tot cu metehnele lor. N-a promis nimeni perfecțiune… Mi-am liniștit sufletul cu gândul ăsta și am decis să trăiesc bucurându-mă de ce am, nu să suspin după ce nu am.

Stăteam în camera micuței, îi dădeam să sugă și încercam să nu adorm și eu. Cineva a sunat scurt la ușă. Nu m-am deranjat n-aveam pe cine aștepta, iar la noi în oraș orice musafir sună măcar înainte prin telefon. Pentru mine, orele astea de liniște de dimineață sunt aur! În apartament se auzea doar tic-tacul ceasului vechi din hol, iar pe geamul deschis veneau bine cunoscutele sunete de oraș: huruit de troleibuz, strigăte de copii, pași apăsați pe asfalt… Dar unde-i Brânduș? Nu l-am mai auzit de ceva vreme, ciudat. El, de fapt, nu are urechi mari, dar așa i-a rămas porecla, pentru că-i aiurit din fire. Și uite așa, ai de hrănit, de plimbat, dar de pază tot nu aduce folos. Poate că era mai bine să luăm un bichon…

Privirea mi s-a oprit pe Ioana, care odihnea gurița după lăptic. Ce copil frumos ni s-a făcut! Aurul inimii mele, șopteam în timp ce o acopeream. Crești tu mare și sănătoasă ce-mi mai trebuie?

Chiar atunci, din sufragerie, s-a auzit ceva un fel de trosnet, ba parcă un scârțâit. Am încremenit. Sunetul s-a repetat. Fără să respir, m-am târât desculță până la ușa sufrageriei. Am văzut imediat spatele lui Brânduș ascuns după perdeaua ce separă holul de salon, ghemuit, cu toate labele încordate, mârâia și privea concentrat în cameră. M-am uitat încotro se uita și mi-au înghețat sângele și sufletul: pe fereastră, în dreptul geamului rabatabil, stătea atârnat un bărbat. Cap ras, umeri și mâini deja înăuntru, încercând să-și târască trupul uscat în casă. Nu pot să cred, se întâmplă la mine! Ce să fac? Să țip? Omul intrase aproape cu totul! Încă o secundă și…

Apoi am auzit un urlet. O umbră neagră a țâșnit spre fereastră cu greu am realizat: era Brânduș! Dintr-un salt a ajuns direct pe geam, mușcându-l pe hoț de gât. Aaa!!! a urlat bărbatul, ochii aproape ieșindu-i din orbite. Am fugit în scară, am țipat după vecini, și în câteva clipe s-au strâns oameni, s-a sunat la poliție. Prezența lor m-a liniștit cel mai mult, că ajutor altfel nu prea aveau cum da. Și singură ce-aș fi făcu? M-am apropiat cu frică să văd dacă nu scapă Brânduș vreun necaz. Dar nu, l-a prins de gulerul hainei, fără să dea sânge, stăpânindu-l cu pricepere. Când bărbatul încerca să se smucească, câinele strângea puțin mai tare; când se cumințea, Brânduș slăbea presiunea. De unde a învățat prostovanul ăsta așa tactici? Nu a lătrat, nu a făcut tam-tam, ci a stat la pândă, a așteptat ca hoțul să fie destul de băgat înăuntru, apoi a acționat cu o simplitate de profesionist. Uite că ai noștri câini sunt mai deștepți decât par!

Și chiar bătrânii din poliția moldovenească nu prea văzuseră așa ceva: hoțul era foarte fericit când l-au preluat, iar Brânduș abia s-a lăsat convins să-l lase din fălci. Doar după ce a venit ofițerul de la câini și i-a dat comandă s-a dat retras, privind credincios la omul în uniformă, ca un soldat ce așteaptă ordinul viitor.

Ați avut mare noroc cu acest cățel, i-a spus ofițerul lui Brânduș, mângâindu-l cu admirație pe cap. Ne-ar trebui unul ca el la brigadă!

Cătălin s-a întors târziu în noapte. A deschis ușa încet și a rămas blocat de surpriză: Brânduș trântit pe canapea (deși era strict interzis), tolănit cu toate cele patru labe în sus, Lavinia îl mângâia și îl răsfăța fără rețineri: Bucuria mea, băiat scump, minune de câine. Să crești mare, să ne bucuri și pe mine, și pe tati. Și iartă-mă dacă n-am fost dreptă cu tine, măi dragule…

Povestea asta mi-a spus-o chiar Cătălin, pe când eram la un festival de artă la Chișinău. Sunt sigură că Brânduș ar fi spus-o și mai colorat cum a urmărit, cum a prins, cum a predat infractorul. Au trecut ani buni de atunci, dar povestea a rămas vie în amintirea noastră. Am simțit nevoia să o aștern aici, poate pentru că iubirea asta mare și necondiționată a unui câine trebuie mereu povestită mai departeDe-atunci încolo, orice venetic care se încumeta să dea ocol blocului nostru schimba trotuarul când îl vedea pe Brânduș la plimbare. Copiii îl strigau căpitanul, bătrânii din scară îl ispiteau cu cozonac, iar vecinele nu lăsau vreo zi de sărbătoare fără să-i aducă oase fierte. Câteodată mă întrebam dacă nu-i mai celebru Brânduș decât toți oamenii de pe strada Eminescu la un loc.

Seara, când stingeam luminile și liniștea se lăsa peste oraș, mă cuibăream alături de Ioana și de Lavinia, ascultând respirația lor, pacea dintre pereții noștri. Brânduș stătea de veghe, așezat la ușă, cu capul aplecat și urechile întinse spre fiecare foșnet al nopții. Nu era nici cel mai arătos câine, nici cel mai ascultător, dar în ochii lui lumina mereu acea bunătate pură, acea credință necondiționată care ne învăluia discret, ca o rugăciune tăcută.

Poate că nu așa visam liniștea casei, când ești mic și îți închipui fericirea ca într-o poveste cu zâne. Dar într-un apartament mic, cu haine pe calorifer, bibelouri vechi pe rafturi, un copil dormind liniștit, o femeie zâmbind printre griji și-un câine torcând paznic lângă ușă, am găsit-o pe a mea: cu adevărat, inima noastră nu avea nevoie de mai mult.

Iar Brânduș? Din ziua aceea, orice zgomot îl făcea să tresară și să păzească mai tare, chiar și când era doar vântul printre frunze. Dar nouă ne ajungea să ne uităm la el și să știm: atâta timp cât avem credință unii în alții și-un câine isteț la ușă suntem acasă.