În cariera mea de educator, am avut parte de o întâmplare care mi-a rămas întipărită în suflet. În grupa mea era un băiețel pe nume Nicu. S-a născut cu multe probleme de sănătate întârzieri în dezvoltare, probleme cu inima și, pe deasupra, și buză de iepure, cu despicătură de palat.
Până la patru ani, nici nu ne dădeam seama ce voia să spună, iar abia pe la șase ani, după multe ședințe cu specialiști, începutese să vorbească mai clar. Chiar dacă încă avea vorbirea nazală și cu intonații din gât, reușeam, totuși, să îl înțelegem.
Venea luna martie și cu ea, sărbătoarea Mărțișorului și Ziua Mamei. Era ultimul lor an, urmau să iasă din grădiniță. Ne-am hotărât să îi dăm lui Nicu să recite un fragment dintr-o poezie despre mame, ca să-l ajutăm să-și depășească teama de a vorbi în public, deși știam bine ce risc asumăm, ce stres înseamnă pentru el. Dar, dacă îl protejam excesiv, nu ar fi avut ocazia să aibă încredere în el însuși, să demonstreze că este ca ceilalți copii.
Mai ales că el își dorea foarte mult atunci când ceilalți copii recitau poezii, îl vedeam cum mișcă buzele, repetând după ei în șoaptă.
Fragmentul poeziei era emoționant, iar mama lui Nicu a fost foarte încântată când a aflat că i-am dat copilului ei să învețe versuri. Nici ea nu spera să primească această ocazie. Nicu și mama lui repetau în fiecare zi poezia în oglindă, unul în fața celuilalt, ba pe rând, ba împreună, ba încet, ba tare, uneori chiar cu rudele, făcând un adevărat concurs din cine spune mai corect.
Și a venit ziua spectacolului. Când i-a venit rândul, am simțit cum se strânge totul în jurul meu. Nicu tremura, dar nu s-a dat înapoi. Mi-a spus cu voce stinsă că o să spună pentru mama lui, doar pentru ea, că doar pentru ea a învățat.
A apărut pe scenă, îmbrăcat festiv într-un costumas cu papion. Și-a început poezia clar și frumos. Dar ceva s-a întâmplat pe parcurs poate emoția, poate oboseala și a început să se poticnească. A ajuns la versurile:
De pe scări răspunse Vlad: Mama pilot? Ce-i cu asta atât de mare lucru?
La Nicu, de exemplu, mama … (aici s-a încordat, căutând cuvântul acela dificil) mama … con-di-țio-ner!
S-au auzit chicoteli în sală. Nicu s-a înroșit ca focul, a lăsat capul jos, mâinile în buzunare, și-a umflat obrajii, dar a continuat.
La Toma și la Vera Mamele sunt …
Din spate, cineva a strigat răsunător: Condiționere!. Atunci sala a izbucnit în râs zgomotos.
Nicu s-a întors, apoi a fugit de pe scenă. L-am găsit lângă scări, cu fața lipită de perete, plângând cu sughițuri. M-am aplecat la urechea lui fierbinte și i-am zis că cel care a strigat a vrut doar să glumească, dar a făcut-o prostește. L-am întrebat dacă vrea să încerce încă o dată, doar pentru mama lui, și pentru mine. De data asta cu polițista. I-am promis că voi sta lângă el, iar dacă va avea nevoie, îi voi sufla eu.
Inițial, Nicu scutura din cap. Apoi, după ce s-a gândit puțin, mi-a spus că vrea pentru mama, dar îi este foarte frică. I-am zis că o să-l țin de mână și nu îl las singur.
A acceptat. Am rugat-o pe doamna îngrijitoare să îi șteargă ochii și să-i repare bluzița, apoi m-am întors în sală. Tremuram toată, recunosc, dar am cerut cuvântul, cu noduri în gât.
Îmi amintesc și acum fiecare cuvânt, de parcă ar fi fost ieri.
Nicu are șase ani, am spus. Iar cea mai mare parte a vieții lui de până acum a petrecut-o prin spitale și sanatorii. A avut mai multe operații decât zile de naștere. Ani de zile nu a putut vorbi, însă acum, în sfârșit, reușește să se exprime clar și a găsit curajul să iasă în fața voastră să vă recite o poezie. Vă rog, ascultați-l, doar pentru mama lui! E foarte greu pentru el și foarte înfricoșător.”
Sala a tăcut complet. Am ieșit cu el de după cortină, el ținându-se puternic de mâna mea și privind doar spre podea. Mic, robust, cu buza de jos adusă înainte, plâns și totuși hotărât.
Hai, Nicu!, a strigat mama lui, cu ochii în lacrimi.
Hai, Nicule! s-a auzit și aceeași voce poznașă din fundul sălii. M-am așezat lângă el și i-am luat mânuța.
Poți, Nicu! Pentru mama, am șoptit.
A tras aer în piept și a început de la capăt. Când a ajuns la: De pe scări răspunse Vlad: Mama pilot? Ce-i cu asta atât de mare lucru!, s-a făcut roșu, dar nu s-a oprit:
La Nicu, de exemplu, mama … po-li-ți-stă!
Iar la Toma și la Vera,
Amândouă mamele sunt in-ge-nere!
Privirea lui spre sală a fost plină de îndrăzneală.
Nu mai vazusem niciodată sala atât de entuziasmată! Au aplaudat toți părinți, copii, educatori, chiar și personalul grădiniței. Mulți s-au ridicat în picioare. Nicu nu a mai reușit să termine poezia, pentru că vuietul era prea mare.
Dar nici nu mai conta își dovedise lui însuși că poate.
La final, profesoara de muzică m-a tras deoparte.
Meritai o bătaie bună, mi-a spus, răzând jumătate în glumă, jumătate în serios.
Și atunci am izbucnit în plâns, toate emoțiile adunate peste zi au ieșit afară. A tras ușa după ea, m-a lăsat să mă liniștesc, apoi m-a așezat pe scaun.
Puteai să strici serbarea, dar… nimeni nu judecă învingătorii! Iar tu și Nicu ați învins azi. Spală-ți ochii și du-te la copii.
De ce mi-am amintit acum, după atâția ani? Pentru că zilele trecute m-am întâlnit pe stradă cu mama lui Nicu. M-a recunoscut și mi-a povestit că Nicu tocmai a intrat la facultate pe locuri bugetare, cu note mari la toate examenele. Și știi la ce facultate? La Filologie!
Și mi-a transmis vorbele lui: Dacă nu ar fi fost ziua aceea, probabil că aș fi rămas un copil cu dizabilități toată viața.
Ce e mai important în povestea asta? Perseverența, tăria de caracter… Ce contează e că un băiețel cu probleme a ajuns OM! Și pentru asta, l-au ajutat oamenii din jurul lui. Hai să fim mai buni, mai răbdători, mai îngăduitori!
