Îmi amintesc parcă ieri ziua în care mama s-a supărat pe mine, după ce a aflat că rudele soțului meu ne-au poftit la mare pe timpul verii. Ei locuiesc aproape de țărmul Mării Negre, într-un sătuc liniștit din apropiere de Constanța, și ne-ar fi găzduit pe amândouă, pe mine și pe fetița mea, întreaga vară. Doctorul ne sfătuise să ducem copila la mare în timpul verii, pentru ca aerul sărat să o întărească și să nu mai răcească atât de des în lunile reci.
Pe mama însă, vestea asta a întristat-o și a mâhnit-o tare. Ea socotea că vara este cea mai greuă perioadă în grădina noastră de la țară, undeva prin apropiere de Ungheni, și că nu s-ar putea descurca singură. Mereu a contat pe mine la lucru și mi-a amintit cu năduf că nici anul trecut n-o ajutasem îndeajuns. E drept, atunci fetița mea, Ilinca, abia se născuse și nu mai aveam vreme de buruieni și săpălit.
Când eram la liceu, pur și simplu mă săturasem de grădină. Toți prietenii mei aveau vacanțe adevărate și veri lipsiți de griji, pe când eu eram nelipsită din grădina familiei, cu o listă mult prea lungă de treburi de îndeplinit: plivit, udat, strâns recolta, săpat. Părinții lucrau la oraș și veneau doar în weekend. Cum eu aveam vară liberă, de ce să nu trag la jarul grădinii?
În timp ce alți copii se zbenguiau pe la scăldat sau hoinăreau pe uliță, eu mă luptam cu roșiile și fasolea. Totul pentru ca mama, care veghea răsadurile cu ochi de șoim, să-mi poată spune sâmbăta cât de greșit fac totul.
Când am intrat la facultate, îmi căutam de lucru vara, sperând să strâng un ban de buzunar. Nici atunci nu scăpam de mustrările mamei.
Apoi m-am măritat cu Andrei, iar mama a încercat să-l atragă și pe el la grădinărit, însă el nu a mers decât de două ori. Și-a dat seama că munca nu se mai termină niciodată și i se părea mai firesc să cumpere legumele de la piață, cu lei moldovenești, decât să petreacă fiecare săptămână cu mâinile în pământ.
Nici eu nu mai eram atât de prezentă, deși mama îmi găsea vină de la kilometri depărtare. Când am rămas însărcinată mi-a dispărut orice energie pentru grădină, iar vara am stat mai mult la umbră, căci nu suportam căldura.
După nașterea Ilincăi, am lipsit cu totul din grădină, deși mama încerca să răsucească mereu vorba în așa fel încât să mă convingă să revin. Anul trecut, până și ea a înțeles că nu are cum să se pună cu nevoile unui nou-născut. Dar făcea deja planuri pentru vara următoare.
Gândirea mamei era că până atunci copila va fi destul de mare, o vom putea lua cu noi la grădină și eu o voi ajuta, așa cum făceam pe vremuri.
Va fi minunat la țară aer proaspăt, soare, îi cumpărăm o piscină mică, îi punem umbrelă și Ilinca se va zbengui toată ziua la umbră, își făcea mama planuri cu glas visător.
Adevărul era însă că pe mine nu mă încâlzeau asemenea planuri și nici nu voiam să îi stric bucuria, deși aveam gânduri cu totul diferite.
În acea iarnă, la sărbătoarea Crăciunului, soacra mea a avut în vizită pe sora ei mătușa și totodată nașa soțului meu. Soțul ei și ea locuiesc la malul mării, într-o casă frumoasă, iar fiul lor a plecat la muncă, pe meleaguri străine, lăsând casa goală.
Au insistat mult să ne invită pe noi la mare, fără nicio plată, spunând că ne-ar primi cu mare bucurie. La început mi s-a părut o simplă politețe, dar când mătușa a început să-l sune pe Andrei să-i reamintească invitația, am înțeles că o spun din suflet.
Andrei nu poate lipsi o vară întreagă de la serviciu, dar poate să ne ducă la început și să vină să ne ia înapoi la sfârșitul verii.
Noi abia așteptam să ajungem la mare: medicul ne recomandase oricum sejurul ăsta, ca Ilinca să crească voinică și sănătoasă. Eram hotărâtă să merg. Numai mama rămânea piatra de pe suflet.
Dintr-odată, în ochii ei marea a devenit periculoasă, iar grădina locul ideal pentru sănătatea copilului. Îmi repeta cât de greu i-a fost vara trecută fără sprijin. Iar faptul că eu eram fermă în hotărârea mea o rănea și mai tare.
Dar, sincer, cine ar alege grădina, când poate merge la mare? Mai ales dacă nu are nevoie de legumele acelea! Eu și Andrei cumpărăm totul din piață, compoturile și gemurile mamei zac în beci, neatinsă, că nu suntem mâncăcioși de conserve…
Așa a fost la noi povestea asta, deși veche acum, încă îmi răsare în minte când îmi amintesc verile petrecute printre zarzavat și dorul de vacanță adevărată.
