În noaptea de Crăciun, am pus masa pentru doi, deși știam bine că voi fi singură la cină. Am scos din vitrina de la sufragerie cele două pahare de cristal știți voi, alea de bun, pe care nu le scoți decât la marile evenimente. Le-am pus cu grijă pe masă și m-am dat doi pași înapoi, să văd capodopera.
Două seturi de tacâmuri.
Două farfurii.
Două șervete apretate de pocneai cu ele, nici n-ai zice că-s făcute la mâna mea.
De parcă dintr-o clipă-n alta se deschide ușa, vine el zâmbind și-mi zice că e timpul să ne așezăm. Că-i frig afară, dar la noi e cald și bine. Că nu-i Crăciunul ăsta cel care așteaptă după noi!
Dar, nu-i așa, el nu mai avea să vină. A trecut un an de când lipsă. Telefonul meu stătea liniștit și tăcea de parcă-i se stricase soneria.
Fiica mea nu avea să apară nici ea. Nici nepoții nu dădeau semne de viață, probabil își răsturnau Coca-Cola în brad sau butonau telefonul.
Am mângâiat ușor fața de masă albă, cusută cu flori colorate. Am dat cu acul prin material când eram tânără și fierbeam de energie. Îi plăcea la nebunie, zicea că-i amintește de ochii mei de odinioară.
M-a apucat râsul, scurt și cu poftă de viață, de parcă pentru prima dată astăzi mi-am adus aminte să fiu om.
Am gătit mâncărurile lui preferate, nu că ar fi venit cineva să le guste. Doar că așa mi-am obișnuit inima: să fac loc pentru doi, chiar și când știu că e doar dorul care mă-nsoțește. Refuză inima mea să creadă că locul celălalt va fi, de-acum, mereu gol.
M-am așezat să privesc masa. Era ca-n poză, de frumoasă ce era. Ca-n toate serile de Crăciun, de când mă știu.
Mi-am adus aminte de ultimul nostru Crăciun împreună. Era slăbit, dar s-a așezat în fața mea, mi-a zâmbit și m-a rugat: să nu mă închid în mine când el n-o să mai fie. Să trăiesc. Să nu renunț la viață.
Atunci am promis.
Se auzea ceasul cum își trăgea sufletul la fiecare secundă. Afară beculețele licăreau, oamenii râdeau, copiii se alergau prin zăpadă. Sărbătoare, numai nu și la mine-n sufragerie, printre amintiri și pereți tăcuți.
Pe la miezul nopții, telefonul a decis să cânte. Două vorbe, trei urări, voce voioasă și multă grabă. Nicio întrebare despre mine, niciun minut în plus. Și gata. Liniște din nou.
Am luat paharul de pe locul de vizavi, l-am ridicat încet și am șoptit o mulțumire. Pentru toate anii, pentru dragoste, pentru că am fost a cuiva.
După aceea, am început să strâng masa. Fără grabă, cu încetineala aceea a lucrurilor pe care știi că nu le vei mai trăi la fel vreodată.
M-am lipit de fereastră, în întuneric. Pe stradă, Crăciunul mergea mai departe. Înăuntru, doar amintirile încă își făceau de lucru.
Masa pentru doi a fost pusă ca la carte, dar unul din locuri a rămas nelocuit.
Vi s-a întâmplat să pregătiți un loc pentru cineva care nu mai vine nu că-l așteptați, ci doar pentru că inima nu vrea să lase să plece? Eu încă mai aștept, în fiecare an, măcar o clipă.
