În urmă cu câteva zile, mama mea a ieșit din casă ca în orice altă dimineață. Dimineața îmi scrisese să mă întrebe dacă am mâncat ceva. I-am răspuns da, vorbim mai târziu și am continuat să lucrez. Nu era bolnavă, nu era la spital, nu era niciun motiv de îngrijorare, niciun rămas bun. Doar o zi obișnuită, una din acelea despre care crezi că nu schimbă nimic.
La ora 16:00 m-a sunat un număr necunoscut. Era vecina noastră, doamna Viorica. Mi-a spus: Mama ta a avut un accident. Am întrebat unde e și mi-a zis la ce clinica din Chișinău să merg. Am plecat imediat. Mi-au spus că a căzut pe stradă, s-a lovit la cap și că nu au putut face nimic. Așa fără dramă, fără ultime cuvinte.
Nu au existat cuvinte finale. Nu au fost îmbrățișări. Nu a fost timp pentru nimic. Am stat și am privit un perete alb; mi se explicau formulare, semnături, proceduri. Am sunat frații mei cu voce tremurată și am spus cel mai greu lucru pe care l-am rostit vreodată: Mama s-a stins.
Adevăratul șoc nu a fost la clinică. Ci atunci când am intrat singură în apartamentul ei, ca să-i adun lucrurile. Am deschis dulapul și hainele ei erau acolo, unele lăsate pentru spălat. Sandalele erau lângă ușă, portofelul atârna pe spătarul unui scaun, cumpărăturile erau pe jumătate depozitate. Totul era blocat în acel moment în care viața s-a rupt brusc.
Am luat o bluză de-a ei, să o pun în geantă, și i-am simțit parfumul de săpun. Am rămas așa, cu bluza în mâini, incapabilă să mă mișc. M-am așezat pe pat și am privit lung podeaua. Am simțit furie.
Apoi au venit acele mici lucruri dureroase: să formezi din obișnuință numărul ei și să-ți amintești că nu mai există, să vii de la serviciu și să nu te întrebe nimeni dacă ai ajuns bine, să treci pe lângă casa ei și să nu poți intra. Nimeni nu te pregătește pentru această liniște.
Toți îți spun: Așa a fost să fie, Dumnezeu știe de ce face ce face, Acum s-a odihnit. Dar eu nu simt odihnă. Simt gol. Simt că a plecat într-o zi obișnuită, fără permisiune, fără avertizare, fără timp să-mi mângâie sufleul.
Și asta doare cel mai tare: că nu a fost un rămas bun. A fost o despărțire bruscă, tăioasă. Viața ne învață, de fapt, că doar clipele simple pot deveni cele mai dureroase, iar dragostea trebuie să o prețuim mereu, nu doar când e prea târziu.
