Între adevăr și vis
Acum, când îmi amintesc acea seară de iarnă în vechea mea garsonieră din Chișinău, parcă văd totul în detaliu. Afară, fulgi mari de zăpadă dansau încetișor în lumina galbenă a felinarelor. Eu, cu numele meu de fată, Larisa Drăgan, stăteam ghemuită pe fotoliu, învelită într-o pătură groasă și moale, cu sufletul încă fremătând după proba rochiei de mireasă ce avusese loc la prânz. Țineam în brațe o pungă cu accesorii: cercei subțiri de argint, o tiară delicată și alte mărunțișuri lucioase, toate pentru ziua cea mare care se apropia cu pași repezi. În minte deja vedeam sala încăpătoare din Codrii Orheiului, cum mă voi ivi printre invitați, cum lumina va tresări în fiecare podoabă.
Dar liniștea aceea caldă a fost curmată de soneria ascuțită a ușii. Am tresărit, strângând colțurile păturii, și m-am uitat la ceasul vechi cu limbi argintii era șapte fără zece. Cine putea să vină la ora asta? Poate Veronica, vecina de vizavi, sau cineva din familie? M-am apropiat ezitant de ușă, privind pe vizor. Un bărbat înalt, bine făcut, cu palton negru pe umeri dar nu i se vedea fața la lumina slabă a coridorului.
Cine-i acolo? am întrebat, făcând efort să-mi mențin vocea calmă.
Eu sunt, Vasile… trebuie să vorbim, repede, răspunse o voce cunoscută, puțin stinsă prin ușă.
Vasile Gangea Până atunci nu avusesem vreodată o astfel de senzație că un om drag poate aduce și neliniște. Nici n-aș fi deschis ușa, dacă nu mi-ar fi trecut prin gând, pentru o clipă, că poate e ceva cu Irina, prietena mea cea mai bună, cu care Vasile începuse de ceva timp o relație. Am răsucit cheia și am deschis încet.
Vasile a intrat fără să se descalțe, lăsând pete ude de zăpadă topită pe parchetul deschis la culoare. Părea absent, cu ochii pe jumătate pierduți într-o lume numai de el știută. M-am dat puțin la o parte.
Hai, intră, că ești ud leoarcă, i-am spus încercând să ascund fiorul de teamă.
S-a așezat cu spatele la ușă, după ce s-a uitat prelung prin cameră. Pentru câteva clipe nu a spus nimic. Apoi, cu voce stinsă, strângându-și mănușile între degete, a bombănit:
Larisa eu nu mai pot. Te iubesc.
Am rămas pe loc, fără suflu. Mi se părea că nu aud bine L-am privit lung, incapabilă să procesez ceea ce se întâmplă.
Vasile, tu? am început, dar vocea mi s-a frânt și cuvintele s-au înecat în tăcere.
El n-a așteptat să termin. S-a apropiat, neliniștit, cu pași șovăitori, ca și cum nu voia să risipească niciun moment din viața lui.
Știu, urmează să te măriți. Știu că sună a nebunie, dar nu pot să tac. Lunile astea am încercat să te uit, să-mi văd de viață, dar nu sunt în stare. Cu Irina tot cu gândul la tine am fost. N-am iubit-o niciodată. Am început cu ea doar ca să fiu aproape de tine, să te văd mai des.
O spaimă rece m-a strâns de mijloc. Îl vedeam în sfârșit pe omul care, la petreceri, îi zâmbea Irinei cu căldură și grija, iar eu îmi ziceam, în secret, că poate chiar acolo, între ei, e o poveste de dragoste. Și acum aflam că toate acestea au fost o fațadă.
M-am sprijinit de brațul scaunului, lăsând pătură să alunece. Nu mai era aer în cameră.
Vasile, am spus eu abia șoptit, îți dai seama ce spui? Am logodnic, îl iubesc. Mai e puțin și nunta… Ești prietenul meu, dar nu în felul acela. Irina ce ar zice dacă ar ști?
El și-a adus mâinile tremurânde la piept, privirea i se luminase însă de o hotărâre ciudată.
În două săptămâni vei fi departe de mine, de tot. Nu pot să nu-ți spun! La Irina nu am simțit nimic, am folosit-o ca să mi te apropii. Te rog, renunță la logodnicul tău! Fii cu mine! Te voi face fericită, jur.
Dintr-o dată, toate amintirile s-au strâns și s-au făcut cioburi. Am privit la inelul pe care îl scosese din buzunar unul subțire, din aur galben, cu o piatră minusculă. M-am dat un mic pas înapoi, să prind aer.
Lasă, Vasile, i-am zis încet, înțeleg că ceea ce spui vine dintr-o durere a ta, dar nu schimbă nimic. Tu ești doar prietenul meu. Iubirea, pentru mine, e cineva care mi-e alesul.
A închis inelul cu palma tremurândă.
Dacă ți-aș fi spus mai devreme?
Am oftat, regretând pentru el, dar și pentru Irina.
Tot nu. Ești bun, Vasile, dar nu ești omul meu.
A făcut un pas spre mine, insistent, cu privirea tulbure:
Dar tu și tu ai simțit ceva! Ai fi putut fi a mea!
Am simțit o neliniște ciudată și m-am apropiat, fără să par prea grăbită, de ușa băii, doar în gând să fiu aproape de telefon, pentru orice eventualitate.
Între noi nu a fost nimic, Vasile. Tu nu mă iubești, ai doar o obsesie. Ai creat în mintea ta un vis. Lasă-mă, te rog!
El a rămas nemișcat, cu pumnii strânși, dar nu din furie, ci din deznădejde. Am văzut pentru o clipă, în ochii lui, un copil rătăcit.
Te înșeli, a spus, simțind că nu mai are nimic de pierdut. Larisa, pot să iubesc doar pe cineva ca tine!
Am strâns din dinți, încercând să nu arăt emoția. Am ridicat ușor vocea:
Dar Irina? Ți-ai bătut joc de ea. Ai folosit-o și acum vii la mine, crezând că mă voi arunca în brațele tale?
Știu că ce am făcut cu Irina nu se iartă Dar dacă ar fi de la capăt, tot așa aș face, zău pe cuvânt.
Nu poți clădi fericirea pe lacrimile altuia, și nu poți iubi o umbră, Vasile! Tu nici măcar nu mă cunoști cu adevărat Vezi în mine doar ce-ți convine!
El a ezitat, tăcerea dintre noi căpătând greutate. Am luat inima în dinți:
Mergi la Irina. Spune-i tot adevărul. Și cere-i iertare, dacă poți.
S-a clătinat încet din cap.
Să-i cer iertare? Pentru ce? Pentru că am simțit altfel? Irina nu mă interesează Tu ești totul.
Mi s-a făcut milă, dar mila e o boală i-am risipit orice speranță:
Cu niciuna nu ai nicio șansă, nici cu mine, nici cu Irina. Și nici nu crede că voi tăcea.
Vasile a rămas pe loc câteva clipe, tulburat. Apoi, în cele din urmă:
Plec, dar nu mă las! Voi aștepta cât e nevoie… Suntem făcuți unul pentru celălalt.
Nu, Vasile, nu mă aștepta. Trăiește-ți viața, găsește pe altcineva, dar nu-mi căuta umbra.
El s-a îndreptat greoi spre ușă. La plecare, s-a mai uitat o dată la mine, cu acea privire de om care știe că nu mai are drum de întoarcere.
Mulțumesc că ai fost sinceră dar nu-mi iau rămas bun.
A închis ușa în urma lui. Am rămas nemișcată, sprijinită de ușă, trupul scăldat de tremurături. Apoi am mers la geam, privind cum Vasile se pierdea în depărtarea străzii acoperite de zăpadă. Mă cuprinse o teamă grea: dacă va merge la Irina și-i va spune vreo minciună? Dacă nu se va liniști?
Am scos telefonul, am căutat numărul Irinei și am sunat.
Irina, bună, trebuie să vorbim. E important, i-am spus, cu vocea abia stăpânită.
Am auzit-o, după câteva secunde, pe cealaltă parte:
Larisa, ce s-a întâmplat? Parcă ești neliniștită
Am încercat să fiu cât pot de clară, fără să-i fac rău inutil:
Vasile a fost la mine. Mi-a spus că te-a folosit ca să se apropie de mine. N-a iubit, a fost doar un joc…
A urmat o tăcere apăsătoare. Știam că vorbele mele îi zdrobeau sufletul.
Și-acum ce? Cu el s-a terminat totul…?
I-am răspuns blând:
Nu știu, dar trebuie să fii puternică. S-ar putea să-ți bată la ușă. Ești acasă cu cineva?
Sunt singură, dar mă voi descurca. Mulțumesc că mi-ai spus adevărul, Larisa.
Am închis, simțind o greutate pe suflet, dar și o eliberare. Adevărul doare, dar e singurul care te poate vindeca.
***************
În cealaltă parte a orașului, Irina Covalciuc încă stătea pe marginea patului în bucătăria minusculă, cu mâinile pe o cană de ceai rece. Cuvintele Larei îi bântuiau mintea, spărgându-i imaginea ideală pe care și-o făcuse despre Vasile.
Îl vedea în amintiri: cum îi ținea paltonul, cum îi dădea ștrengărește șuvița după ureche, cum îi spunea te iubesc. Şi-acum, toate acele momente se spărgeau ca o oglindă.
Dintr-odată, sunetul soneriei tresău din nou. Irina se ridică greoi, privind spre ușă. Era el, cu obrajii roșii deja plini de urme de apă topită. Paltonul păta podeaua, iar Vasile avea o privire pierdută.
Irina, trebuie să-ți spun ceva… Eu eu niciodată nu
Mi-a spus Larisa destul, l-a întrerupt ea, vocea vibra, dar nu era furie, ci acea tristețe amară a omului trădat. Nu mai contează ce ai să-mi spui.
Vasile a tăcut, apoi a încercat să-și ceară iertare, dar Irina l-a oprit din nou.
Poate dacă ai fi fost om sincer de la început… dar n-ai fost. Orice ai spune, e prea târziu. Te rog, lasă-mă să mă vindec.
Vasile a scos încet din buzunar cutia cu inel.
Ia-l, să-ți rămână ție.
Irina a privit scurt spre cutia mică, un simbol al iluziilor pierdute, apoi a dat din cap.
Ține-l, nu-l vreau.
Vasile a plecat, plin de rușine și tăcere.
***************
Irina a închis ușa, iar liniștea care a urmat a fost ca o plapumă grea peste suflet. S-a așezat pe marginea patului și a privit pe fereastră încă mult timp, văzând cum zăpada acoperă încet fiecare urmă.
În seara aceea, la scurt timp după plecarea lui Vasile, la ușa Irinei a venit Alexandru Rotaru, logodnicul Larisei. Avea mers hotărât și privirea calmă, dar sub acea liniște irumpeau valuri de încrâncenare.
Irina, pot să intru? a întrebat simplu.
Ea i-a făcut loc, iar Alexandru, văzându-l pe Vasile pe jumătate gata de plecare, i-a spus răspicat:
Am aflat totul. Dacă ai vreodată curajul să te apropii din nou, să-ți fie clar: nu vei mai ieși basma curată.
Vasile a încercat să protesteze, dar un gest decis al lui Alexandru a fost de ajuns. Nu-i erau vorbele arme, ci hotărârea.
Nu te amesteca mai departe în viețile noastre. Și nu încerca să ne spui povești.
Alexandru a făcut un pas în față, iar Vasile a cedat, nu l-a împins pe Alexandru la limită. Doar și-a luat paltonul și a plecat fără un cuvânt.
Când liniștea a revenit, Alexandru s-a uitat la Irina cu grijă:
Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dar uneori oamenii înțeleg doar pe limba asta… Tu ești tare, Irina. Vei trece peste.
Irina a zâmbit slab, dând din cap.
Mulțumesc că ai avut grijă pentru mine și pentru Larisa.
Larisa m-a rugat să vin. Ține minte, nu ești niciodată singură.
***************
În aceeași seară, când Vasile ieșea pe străzile cu omăt, toate aleile Chișinăului i se păreau acum reci și străine. Fiecare colț, fiecare copac, fiecare tramvai abandonat îl izbeau cu amintiri pe care nu le va mai putea niciodată schimba. Știa că a pierdut tot. Irina îl va uita. Larisa nu a fost niciodată a lui, poate doar o reflexie a unei dorințe neîmpărtășite.
A doua zi a mers la muncă cu urme pe chip o buză spartă, un mic vânătai, dar nu-l interesau privirile colegilor. Săptămâna următoare și-a depus transferul la Bălți. A vândut inelul la o bijuterie de pe strada Ștefan cel Mare, iar leii moldovenești i-a transferat Irinei, cu un bilețel: Iartă-mă. Ți se cuvine ție.
Când a plecat din oraș, Vasile a privit pentru ultima dată blocul cenușiu unde obișnuia să râdă și să-i caute cu ochii pe cei dragi. Era doar o clădire obișnuită, și el un trecător printre amintiri. S-a urcat într-un taxi spre gară, fără să privească înapoi.
***************
Câteva zile mai târziu, într-o cofetărie mică de pe strada București, în jurul unei mese rotunde, am stat eu Larisa, Irina și Alexandru. Paharele aburinde cu ciocolată caldă stăteau între noi, iar zâmbetul Irinei părea să încolțească din nou după mult timp în colțul ochilor.
Vorbeam în șoaptă despre viitor: despre nuntă, despre drumuri care urmează, despre noi începuturi, fără să mai aducem vorba despre Vasile. Viața mergea înainte, ca valurile Nistrului care nu se opresc niciodată.
Nu-l mai urăsc, spuse Irina, privind zăpada ce cădea încet pe sub felinar. Îmi pare doar rău pentru ceea ce am pierdut. Dar simt că voi putea merge mai departe.
I-am dat mâna peste masă.
Meriți tot binele, Irina. Nu dragoste mincinoasă.
Va veni și dragostea cea adevărată, a completat Alexandru.
Am ridicat capul sus. Fiecare ninsoare care acoperea orașul vechi părea că acoperă trecutul, făcând loc pentru ceva nou. În acea cofetărie caldă, toate rănile se vindecau puțin câte puțin, iar în sufletul nostru răsărea o liniște ce numai după iarnă poate veni, când se simte deja mirosul primăverii aproape.
