Între adevăr și vis
Veronica se înfăluia într-o pătură groasă, lăsând liniștea caldă a apartamentului din centrul Chișinăului să-i aline sufletul obosit. Afară, ninsorile de decembrie dansau domol, acoperind pervazul cu un strat imaculat de omăt ca într-un vals tăcut, doar pentru ochii care voiau să creadă în minuni. Tocmai se întorsese de la proba rochiei de mireasă, un eveniment pe care-l aștepta cu inima strânsă de emoție. Pe genunchi avea încă pungulița cu bijuteriile cercei subțiri cu pietricele de Murano, o diademă fină, câteva ace de păr, nimic extravagant, dar toate alese cu grijă să-i întregească imaginea din ziua cea mare. Gândurile ei zburau deja spre acea zi: își imagina cum îi va sta rochia de tafta albă, cum va străluci lumina pe accesoriile sale, cum privirile tuturor invitaților vor fi atrase, măcar pentru o clipă, doar de ea.
O bătaie bruscă și apăsată în ușă sfâșie liniștea. Veronica strânse instinctiv marginea păturii la piept. Privi la ceas: șase și cincizeci. Cine putea veni la ora asta? Poate curierul cu o comandă rătăcită sau vecina de la trei, prea bătrână ca să urce fără sprijin?
Se apropie tiptil de ușă, privi pe vizor, dar chipul ascuns în obscuritatea coridorului nu-i spunea nimic. Bărbat, înalt, palton negru, chipul i se pierde în umbră. Nu avu curaj să deschidă dintr-o dată.
Cine e? întrebă încercând să nu-i tremure vocea.
Eu sunt, Vasile, răspunse ușor încetinat glasul din spatele ușii, aproape rugător. Trebuie să vorbim. Acum.
Veronica ezită. Nu că și-ar fi dorit cu adevărat să-l vadă pe acest om. Dar dacă s-a întâmplat ceva cu Ilinca? Parcă simți că nu poate ignora. Încet, descuie yala și întredeschise ușa.
Vasile era acolo, în prag, cu paltonul ud și obrajii albiți de frig. Zăpada îngheța pe umerii paltonului său greu, lăsând pe podeaua de stejar dungi apoase. Privirea lui nu-i era clară, aproape bolnavă n-o văzuse niciodată așa și simțea cum inima-i bate mai tare. O secundă s-a gândit dacă n-ar fi bine să închidă ușa, dar era prea târziu.
Intră, murmură, trăgându-l deoparte și încercând zadarnic să-și ascundă neliniștea. Oricum nu-l putea lăsa acolo, pe hol.
Vasile păși în cameră fără să-și scoată ghetele. Zăpada de pe încălțămintea lui se întindea deja pe parchet, dar bărbatul părea să nu observe. Ochii îi priveau departe, de parcă încerca să răzbată spre ceva ce numai el putea vedea. Veronica îl urmărea tăcută, un nod de teamă crescându-i în piept. Știa că urmează o discuție grea.
Veronica, se întoarse el, strângând nervos mănușile în pumni. Nu mai pot! Te iubesc!
Timpul se opri. Nu crezu ce auzi.
Vasile, ce… încercă ea să spună, dar glasul i se frânse și cuvintele îi rămaseră atârnate între ei.
El nu-i dădu răgaz. Făcu un pas înainte, ca și cum timpul nu i-ar mai îngădui să spună ce avea de spus.
Știu că te măriți. Știu că sună aiurea și nebunește! Dar nu mai pot să tac! Oricât am încercat să te uit, nu reușesc… rosti el, înăbușit, fiecare cuvânt părând smuls direct din inimă. Trebuia să-ți zic mai devreme. Cu Ilinca… am fost cu ea doar ca să pot fi mai aproape de tine! Niciodată n-am iubit-o. Niciodată!
Veronica simți un val de gheață alunecându-i pe șira spinării. Cum? Acest om fusese cu prietena ei cea mai bună doar ca să-i fie mai aproape ei? Săraca Ilinca! Doamne, cât de mult l-a iubit ea, sincer…
Fără să-și dea seama, Veronica lăsă pledul să cadă pe fotoliu, de parcă gestul acesta ar fi putut s-o trezească dintr-un coșmar. Parcă totul devenise sufocant, aerul greu, cu fiecare respirație.
Vasile… încercă ea din nou să-l tempereze. Îți dai seama ce spui? Eu am logodnic, îl iubesc, îi port respectul și încrederea mea! Săptămâna asta ne organizăm nunta, avem planuri pentru viitor. Și Ilinca, tu…?
El dădu din cap hotărât, ochii strălucind de parcă abia acum scăpase de-o povară.
Știu, dar nu pot să nu spun! În două săptămâni tu nu vei mai fi a mea nici în visuri… Dacă nu-ți spun acum, n-o să mă iert niciodată! Ilinca nu contează pentru mine! Ea e nimeni, înțelegi tu?
Veronica simți cum i se taie răsuflarea. Când reuși să-și găsească vocea, sună străin:
Cum poți vorbi așa despre ea? Cum ai îndrăznit?
E adevărat! ridică Vasile tonul. Ilinca era doar o cale ca să ajung la tine. Am sperat că poate te vei uita altfel la mine, vei înțelege că sunt bărbatul care-ți trebuie. Că-ți pot oferi tot ce ai visat. Acum știu sigur: fără tine, viața n-are rost.
Se așeză grăbit într-un genunchi și scoase din buzunar o mică cutie, în care un inel de aur simplu strălucea discret la lumina veiozei, cu un motiv floral delicat gravat.
Lasă-l pe el! Alege-mă pe mine. Te fac fericită, cu jurământ.
Veronica îl privea împietrită. Frânturi de imagini îi jucau în minte: Vasile cu Ilinca, la zile de naștere, cu mâna pe umărul ei, zâmbindu-i iar ea, Veronica, fusese sincer bucuroasă pentru prietena ei crezând că și-a găsit liniștea. Totul fusese minciună?
Ridică-te, rosti încet, aproape șoptind. Te rog.
Vasile se ridică încet, privind-o cu speranță, care însă pierea văzând cu ochii.
Nu mă crezi? vocea îi tremura, vulnerabil.
Te cred, spuse Veronica liniștit, dar ferm. Cred tot ce-ai zis. Dar asta nu schimbă nimic.
Făcu un pas înapoi, căutând distanța dintre ei. Nu lăsa loc la interpretări.
Ești prietenul meu, Vasile. Dar iubesc pe altcineva. O să mă mărit cu el fiindcă mi-e destinat, cred în asta. N-am nevoie de altceva.
Vasile își coborî ochii, încleștând inelul.
Dacă ți-aș fi spus mai devreme, înainte să-l întâlnești?
Veronica reflectă o clipă și răspunse blând:
Ar fi fost la fel. Îmi pare rău, dar n-ai fost niciodată ceea ce caut… Ești un om bun, nu zic nu, ridică din umeri, nedumerită, însă nu-i de ajuns, Vasile.
Vasile făcu doi pași spre ea cu disperare, ca și cum acela ar fi fost ultimul său colac de salvare.
De ce? Știu că și tu… Te-am văzut privindu-mă! E ceva între noi, sunt sigur!
Veronica se retrase încet spre ușă. O undă de frică i se strecură în inimă privirea bărbatului era neliniștitoare. Își făcu planuri deja: dacă-l împinge ușor spre canapea, poate reușește să fugă la vecini…
Nu e nimic între noi, Vasile, încercă ea să țină tonul calm. Ce simți tu nu-i iubire, e doar o obsesie. Ți-ai imaginat o poveste în care eu sunt un ideal, ceilalți doar niște pioni. Eu vreau să se termine aici conversația.
Vasile strânse pumnii, însă nu din furie, ci din neputință.
Te înșeli! îi spuse, cu ochii ficși în ai ei. N-am simțit așa ceva pentru nimeni! Nu e o închipuire te iubesc!
Veronica își mușcă buza, cu greu stăpânindu-și emoțiile.
Și Ilinca? îi controlă privirea, sperând să găsească vreo remușcare. N-ai nici o idee cât suferă? Te-ai jucat cu inima ei, ai folosit-o, iar acum vii la mine să-ți arunc totul la picioare?
Știu că am greșit, mormăi bărbatul, privirea în podea. Dar dacă ar fi să dau timpul înapoi, n-aș schimba nimic. Tot așa aș fi făcut.
Nu poți clădi fericire pe durerea altuia, îi șopti Veronica, ochii furișați spre telefon. Să-l prindă repede, în caz de ceva… Și nici nu poți iubi o iluzie. Pe mine, cea adevărată, nici n-ai cunoscut-o. Să nu mai vii, Vasile. Spune tot adevărul Ilincăi, dacă n-ai curaj, o voi face eu.
Vasile încremeni. Mâinile îi tremurau, își încleștă palmele să se stăpânească.
Ce rost are? Ți-am zis deja, n-o iubesc… În schimb, tu, pentru tine m-aș schimba…
Ea simți un strop de milă, dar nu-i dădu frâu.
Nu contează. Nici cu mine, nici cu Ilinca nu vei avea ceva. Caută-ți rostul, Vasile. Și să nu crezi că voi tăcea.
Privirile li se încrucișară încă o secundă, cu Vasile trăgându-și respirația greu, apoi el se întoarse.
Plec. Dar eu n-am să renunț! Voi aștepta să-ți dai seama că suntem făcuți unul pentru altul.
Nu face asta, scutură Veronica din cap. Parcă era un fir de amenințare în vocea lui? Nu mă aștepta. Mergi înainte. Și, te rog, pleacă.
Vasile ieși din apartament, mișcările lui căutând demnitate acolo unde nu mai rămăsese decât înfrângerea. Pe prag, se întoarse:
Mulțumesc pentru sinceritate, Veronica, spuse simplu, fără vreo tentă de dramă. Dar nu-mi iau rămas bun cu adevărat.
Și trase ușa încet, lăsând-o singură. Veronica rămase câteva clipe cu mâna pe clanță, simțind cum se risipesc cătușele neliniștii. Se apropiă de fereastră. Pe uliță, candelele luminau orașul alb, iar Vasile, încovoiat, mergea încet, zăpada topindu-se sub pașii lui.
Veronica nu-și găsea liniștea: ce va spune Ilincăi bărbatul acesta? Sau va ascunde adevărul? Să nu o lase pe Ilinca să creadă în minciuni…
Ridică telefonul, găsi numărul prietenei și formă.
Ilinca, bună… Avem nevoie să vorbim. E urgent.
La celălalt capăt, foșnet de foi și o ușoară îngrijorare în voce:
Ce s-a întâmplat? Păreai neliniștită la telefon… Ești bine?
Veronica trase aer adânc, hotărâtă să nu complice și mai mult lucrurile.
Vasile tocmai a fost la mine. Mi-a spus că s-a împreunat cu tine doar ca să poată fi mai aproape de mine. Niciodată nu te-a iubit, că ai fost doar un pretext…
O tăcere grea, ca o miere amară. O clipă, Veronica se temuse că prietena nu-i va răspunde deloc.
Apoi, vocea Ilincăi, tremurată:
Ce înseamnă asta? Chiar… S-a întâmplat?
Îmi pare rău, Ilinca, dar nu pot să te las să trăiești în minciună! Ești prietena mea cea mai bună… Mi-a spus că mă iubește pe mine. Că vrea să mă lase pe Dragoș pentru el. Îmi era frică doar să fiu cu el în aceeași cameră!
O nouă tăcere, prelungă, apoi doar o șoaptă:
Am înțeles… Și ce facem acum?
Nu știu… făcu Veronica sinceră. Probabil va veni la tine să se scuze sau cine știe ce să-ți spună. Ești singură acasă? Mă îngrijorează comportamentul lui…
Nu te teme, mă descurc. Mulțumesc că mi-ai spus.
Îmi pare sincer rău.
Lasă. Mai bine adevărul, decât să stau în vis…
Au închis. Iar liniștea se reinstală în apartamentul Veronicăi. Privind spre noapte, încerca să-și imagineze cât de greu îi va fi Ilincăi să accepte adevărul și câte ziduri va trebui să dărâme în ea însăși. Dar Veronica știa: adevărul doare, dar nu ucide, așa cum o fac minciunile.
*******************
Între timp, Ilinca stătea pe marginea scaunului din bucătărie. Cuvintele Veronicăi îi răsunau ca niște clopote surde prin minte, în valuri albastre care nu păreau să vrea să se spargă. Își amintea prima întâlnire cu Vasile: politicos, atent, galant, zâmbetul lui stingher îi părea sincer. Mâna lui, vorbele șoptite la ureche, promisiunile. Nu m-a iubit niciodată, repeta în gând. Nu durerea era cea care o îngheța, ci dezgustul amar al trădării.
Ridică ceașca de ceai, deja rece, nepipăită din clipa în care răspunsese la telefon. Doar ticăitul ceasului îi ținea companie în bucătăria pustie. Inspira adânc. Ar fi vrut să ia o decizie să-l sune pe Vasile? Să-i ceară explicații? Sau să se închidă în ea însăși? Avea nevoie de timp, de spațiu, să accepte tot.
O altă bătaie scurtă la ușă o smulse din gânduri. Ilinca privi pe vizor. Era Vasile. Ezită o secundă; nu știa dacă voia să-l mai vadă, dar totuși deblocă și deschise ușa.
Vasile, mai speriat și mai răvășit decât îl cunoscuse vreodată, stătea la prag paltonul ud, obrajii palizi, ochii roșii de parcă nu dormise de nopți. Hotărâre, dar și rătăcire. Nu așteptă invitație.
Ilinca, începu el, cu un glas aproape aplecat, trebuie să-ți spun tot adevărul. Eu… nu te-am iubit…
Veronica mi-a zis deja, îl tăie ea, încercând să nu trădeze nicio emoție. Să audă din gura lui era și mai greu.
El încremeni, mâna ridicată parcă să o atingă, dar o lăsă la jumătate.
Deci… Mi-a luat-o înainte. Am sperat s-apuc să-ți spun eu…
Ilinca își strânsese brațele la piept, ca și cum s-ar fi apărat de frigul din casă.
De ce-ai venit? îl sfredeli, vocea abia tremurând. Să mă faci să mă simt mică? Să-mi mai zici o dată că am fost numai o treaptă spre altcineva?
Nu, făcu el un pas, dar ea se depărtă, iar el se opri. Am venit să-ți cer iertare. Pentru tot. Și pentru că te-am folosit.
Ezită, căutând cuvinte suficient de blânde să nu sape răni adânci.
N-am nici o scuză. Nici nu sper să mă ierți. Dar nu puteam să plec fără să te privesc o dată-n ochi și să-ți spun cât de rău îmi pare…
Ilinca îl privea ca pe un străin. Zbucium, dezgust, amărăciune? Nu mai simțea iubire. Ci doar deznădejde.
De ce nu mi-ai spus din prima? Era de ajuns să fii sincer… Dar alegi să pleci la Veronica să o rogi să-l lase pe Dragoș pentru tine. Și-acum tu, cel devastat, vrei compasiune?
N-am ce-ți mai zice, Ilinca, zâmbi trist, băgând mâinile în buzunare. M-am agățat de ultima șansă, asta e adevărul. Nu m-am gândit la urmări…
Scoase din palton cutia cu inelul, aceeași pe care o întinsese și Veronicăi. Palid, cu mâinile tremurânde, i-o întinse.
Ia-l. Ca semn că-mi pare rău…
Ilinca privi inelul. Aur simplu, cu un diamant mic, discret gestul său părea și mai batjocoritor. Îl privi drept în ochi, vocea fără căldură:
Păstrează-l. Nu am nevoie de nimic de la tine.
Vasile sursă cutia, încercând să-și ascundă tremurul.
Ilinca, te rog, glasul îi era stins, știu că nu merit nimic… Dar vreau să repar ce se poate.
Ea îl privi ca pe un străin.
Repari? Cum? O să mă iei de nevastă, așa, de milă? Sau să te dai la o parte, să-mi lași mie vina?…
Vasile o privi în tăcere, însă nu-și plecă ochii.
Aș vrea să pot lua totul de la capăt, fără minciună.
Ilinca scutură capul, vocea calmă și fără colțuri:
O ia de la capăt doar cine crede. Eu nu mai cred nimic. Ai sfărâmat tot ce era de sfărâmat. Nu contează dacă ești sincer acum. E prea târziu.
Făcu o pauză, ca să-și țină lacrimile:
Am nevoie de timp și de distanță. Nu vreau să te mai văd. Nimic nu se mai poate repara.
Vasile, cu inelul inutil între degete, înțelese că nu mai poate recupera nimic.
Îmi pare rău, Ilinca. Atât pot spune.
Se întoarse să plece, dar tocmai atunci soneria răsună din nou.
Ilinca se uită pe vizor. Era Dragoș logodnicul Veronicăi: înalt, cu părul negru, postura unui bărbat obișnuit să obțină ce-i trebuie. Intră fără să salute, vocea secă pelin:
Pot intra?
Fata îl lăsă să pășească. În clipa următoare, Dragoș se posta în fața lui Vasile, fără să se uite la Ilinca. În privirea lui se citea determinarea unui om care nu mai vrea vorbă lungă.
Știu tot. Știu ce-ai făcut cu ea, cu Ilinca.
Vasile încercă să deschidă gura, să se scuze Dragoș îl întrerupse:
N-are rost să vorbești! Veronica mi-a spus ce trebuia… Știi ce am realizat? Că uneori lecțiile importante nu se învață din cuvinte!
Se apropie amenințător și Vasile făcu un pas instinctiv spre zid, panicat de siguranța cu care logodnicul Veronicăi tăia orice replică.
Dragoș, lasă… încercă Ilinca să intervină. Dar el îi făcu un semn scurt, tăios.
Nu e treaba ta. Vrei compasiune? Acum o s-o primești cu vârf!
Un gest hotărât, un pumn aspru, direct Vasile se prăbuși pe podea, sângele șiroind pe buza spartă.
Asta e doar începutul, glasul rămas rece, ca de granit. Te mai apropii de Veronica sau de Ilinca, și n-ai văzut nimic încă. E clar?
Vasile nu răspunse. Se ridică încet, încercând să-și păstreze demnitatea, dar nu-i reuși decât pe jumătate. Uitându-se spre Ilinca, căută vreo urmă de milă, nu găsi. Ieși fără să spună nimic. O ușă închisă în spatele lui, o lume terminată la acel sunet.
Dragoș se întoarse spre Ilinca, fața redobândind o oarecare blândețe:
Îmi pare rău pentru asta, spuse calm. Dar unii nu înțeleg decât din astfel de lecții.
Ilinca clătină din cap. Nu era sigură dacă să-l condamne sau să-i mulțumească. Simțea doar, adânc în ea, că nu-i singură.
N-ai fi trebuit, poate… Dar cred că aveai dreptate.
Dragoș zâmbi slab:
Știu ce simți. Trădarea doare. Dar tu ești puternică.
Ilinca încuviință. Și era. Sau va deveni cu adevărat…
Mulțumesc, zise. Și pentru că ai avut grijă să nu rămân singură. Veronica e norocoasă.
Dragoș îi arătă că o crede. Apoi plecă. Ilinca rămase, privind ninsorile la fereastră, simțind că durerea se aşeza, încet-încet, la fundul sufletului. Își promitea că nu a fost finalul, ci doar începutul un drum greu, dar al ei.
******************
Vasile străbătea străzile Chișinăului. Nămeții îl acopereau, buza îi pulsa de durere, însă rana din suflet era de departe cea mai grea. Știa că a pierdut amândouă femeile, și pe Ilinca, și pe Veronica, când a îndrăznit să clădească un vis cu minciuni și egoism. Pierduse tot.
A doua zi mergea la muncă, cu vânătăi la față, fără chef de nimic. Colegii îl priveau iscoditor, dar n-avea poftă să dea explicații. Încă o săptămână a rezistat, apoi a cerut transferul la Iași, a semnat demisia rece. În Chișinău nu mai era nimic.
Înainte de plecare, Vasile s-a întors la bijutier și a returnat inelul. Fără vorbe, fără explicații. A pus banii într-un plic și i-a virat Ilincăi pe cont, cu un bilet scurt: “Iartă-mă. Sunt ai tăi.”
În ziua plecării stătea la scara blocului cu o valiză, ascultând omătul cum coboară tăcut peste oraș ca o ștergere lentă a trecutului. Când taxiul a oprit, a șoptit, ca o spovedanie:
Am stricat tot…
Apoi a urcat cu o privire lungă spre blocul în care fusese, pentru o scurtă vreme, cu adevărat fericit. Pleca spre necunoscut.
În tot acest timp, Ilinca se regăsea, alături de Veronica și Dragoș, la o ciocolaterie mică din centru. Trei cești de ciocolată fierbinte, aburi pe ferestre, fețe liniștite. Discutau planuri de viitor, despre căsnicii, despre petreceri, despre viața care nu se termină la o despărțire. Veronica le povestea despre rochia ei și arunca uneori priviri jucăușe spre Dragoș. Ilinca asculta și simțea, cu fiecare zâmbet, că lumea merge mai departe.
Dragoș, reținut din fire, era astăzi atent și cald. Nu întrerupea, ci doar adăuga, când trebuia, un cuvânt bun și calm.
Știți… spuse Ilinca, privind către ninsoarea ce scălda orașul acum nu mai e ciudă pe el. Doar… îmi pare rău că s-a întâmplat așa.
Vocea ei era calmă, împăcată. Adevărul spusese tot.
Veronica i-a așezat cu drag o mână pe umăr.
Tu meriți ceva adevărat, nu minciuni și jocuri, i-a spus cu încredere caldă.
Ilinca îi zâmbi.
Și-l voi găsi, rosti sigur.
Afară, ninsoarea cuprindea orașul ca o promisiune de început nou. În cafenea e liniștit, cu ciocolata încet răcindu-se, și cei trei prieteni își dădeau seama, fiecare în felul lui, că orice s-ar fi întâmplat povestea nu s-a sfârșit; urmează alta, mai bună.
