Mi-am pus soțul în fața unei alegeri de neimaginat.
Mamă, de ce mergem la bunica Valeria? Nu vreau acolo, e plictisitor.
Priveam la Ilinca prin oglinda retrovizoare. Fiica mea, așezată pe bancheta din spate, nu-și ridicase ochii din tableta ei roz bonbon când mă întrebase asta. Era de doar șase ani și deja reușise să-și nuanțeze vocea ca și cum simpla ei prezență ar fi fost un efort suprem.
Pentru că azi e ziua de naștere a lui Nicu, verișorul tău. Îți amintești de el?
Îmi amintesc. E urâcios.
Ilinca! m-am întors spre ea, însă Andrei mi-a pus mâna pe umăr.
Nu începe, te rog. Nu azi.
M-am uitat la el. Stătea crispat la volan, ca și cum s-ar fi dus la un interogatoriu într-un șifonier de birou gri comunist, nu la familia lui, la o petrecere de copii. Sacou albastru-închis, cămașă albă, călcată de mine de dimineață. O călcasem cu teamă în gât, știind că soacra mea, doamna Valeria, ar fi observat orice cută, orice greșeală, și ar fi ridicat doar o sprânceană așa încât toți să înțeleagă cât de “gospodină” sunt eu de fapt.
Nu încep, doar îi explic fetei de ce mergem.
Din tonul tău deja a înțeles că mergem într-un loc unde nu ne așteaptă nimeni cu drag.
Dar ne așteaptă?
Răspunsul s-a înăbușit izbindu-se de portbagajul plin cu aer cald și jucării. În față semaforul clipea galben, și Andrei a încetinit. S-a făcut liniște și s-a auzit doar vuietul monedelor electronice clinchetind în jocul Ilincăi.
Hai să facem așa, a spus încet Andrei fără să mă privească. Ajungem, îl felicităm pe Nicu, stăm două-trei ceasuri, maxim, și plecăm acasă. Fără discuții despre trecut, fără reproșuri. Doar o adunare de familie, scurt și clar. Putem face asta?
Mi-am dorit să-i spun că nu sunt sigură că putem. De atâtea ori ne-am propus să fie “doar atât”, să treacă timpul, să nu mișcăm nimic, și de fiecare dată, invariabil, sfârșeam la bucătărie ascultând un nou discurs despre cum să-ți crești copilul, cum exagerez cu serviciul și neglijez familia, cum mama mea, dumnezeu s-o ierte, nu m-a învățat să fac sarmale ca Valeria.
Am tăcut. Am dat din cap și m-am întors la geam. Pe afară curgeau străzi de mai, cu soarele stând pe acoperișuri; prin orașul Bălți femeile purtau rochii subțiri și bărbații cămăși cu mânecă scurtă, copiii țineau cornete de înghețată ca niște terminații ale viselor lor. Sâmbăta perfectă, dar eu nu ieșeam nicăieri, ci mă duceam cu mașina la rudele care nu mă vor.
Mamă, îi va aduce lui Nicu multe cadouri? a întrerupt Ilinca liniștea cu ochi mari, deja plini de o așteptare crescută pe ascuns.
Probabil, îi vor da. E ziua lui.
Și mie îmi vor da?
M-am rotit spre ea. Era obișnuită să primească ceva la orice sărbătoare, obișnuință creată de mine. Fiecare Revelion, fiecare Serbare de Crăciun, fiecare vizită la prietenele mele sfârșea invariabil cu o jucărie sau dulciuri pentru Ilinca.
Ilinco, azi nu e ziua ta. Azi este a lui Nicu. Lui i se aduc cadourile.
Dar eu tot vreau!
O să primești la ziua ta! Azi dăruim noi ceva lui Nicu. Îți amintești, ieri am cumpărat constructorul acela pentru el?
Îmi amintesc. Dar și eu vreau un constructor!
Ai o cameră întreagă de jucării, nu poți răbda o zi?! a răbufnit Andrei.
Ilinca s-a bosumflat și s-a retras în lumea tabletei. Am privit la Andrei, care strângea volanul cu înverșunarea unui om prins printre oglinzile unei case strâmbe. Știa că mama lui nu va trece cu vederea dacă Ilinca va face vreo scenă. Iar după, cuvintele, privirile, părțile subtile din care “educația ta, Otilia”, vor vibra încă cel puțin două săptămâni.
Restul drumului a trecut în tăcere, ruptă doar de sunetul tabletei și zumzetul orașului Chișinău fugind înapoi. Priveam la blocuri, la copaci, la cerul cu nori stranii ca niște ochi de pește și mă gândeam cum, cu trei ani în urmă, am promis să nu mai intru niciodată în acel apartament. Atunci, la ultima noastră ceartă, Valeria mi-a zis în față că nu mă pricep să fiu mamă ori nevastă.
Am plecat trântind ușa. Andrei m-a prins la colțul scărilor și m-a implorat să mă întorc. N-am făcut-o. Am mers cu taxiul acasă, el n-a scos niciun cuvânt, iar eu priveam la străzi gândindu-mă că poate aici se terminase totul. Poate trebuia să merg la sora mea, Mariana, la Soroca.
Dar n-am plecat. Pentru că-l iubeam. Pentru că Ilinca e viața mea. Pentru că nu sunt genul care abandonează.
După acel scandal, n-am mai mers aproape un an la ai lui. După, Andrei s-a milogit să mergem măcar de Anul Nou. Am refuzat. Apoi a zis să venim măcar de Paști, iar eu tot am refuzat. Abia când Valeria a fost internată la cardiologie am acceptat. Am fost cu Ilinca, i-am dus fructe și flori. Stătea palidă, senină, cu părul alb și am simțit ceva asemănător compasiunii.
A mulțumit pentru fructe, a mângâiat-o pe Ilinca pe cap, a zis că i-a fost dor de ea. Niciun cuvânt despre scuze, despre cearta aceea. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat.
Și-atunci am crezut că poate-așa trebuie să fie: să pretinzi că nimic n-a existat, să mergi înainte cu zâmbetul strâns printre dinți. Poate asta e maturitatea.
Dar aseară, când Andrei mi-a spus că suntem invitați la ziua lui Nicu, mi-am dat seama că n-am uitat nimic. Durerea e ca o așchie: o simți la cea mai mică mișcare.
Ajunserăm, a spus Andrei și m-am trezit smulsă din gânduri.
Am oprit lângă binecunoscuta scara cu patru etaje din cartierul Râșcani. Bloc sovietic, același miros de var vechi și transpirație de copil. Locul în care Andrei a crescut și unde mama lui trăia de patru decenii. Mereu m-am simțit acolo străină.
Ilinca, lasă tableta și coboară! am zis, forțând să par calmă.
Am ieșit din mașină. Andrei a luat din portbagaj o sacoșă colorată cu constructorul băiatului. Ieri l-am ales eu voiam ceva modest, el spunea că trebuie ceva “în rând cu lumea”.
Ce-nseamnă “în rând cu lumea”? l-am întrebat printre rafturile magazinului de jucării.
Adică să nu creadă că suntem zgarciți.
Dar e doar pentru un copil, nu e concurs de mândrie.
Știu, dar mama vede tot. Și Lenuța, la fel.
Am cedat. Am dat șapte sute lei moldovenești pe constructor, deși mi se părea enorm.
Am urcat la etajul patru. Liftul, veșnic ieșit din uz, mirosea a ceva ireal greu de spus dacă era vopsea veche sau amintiri râncede. Ilinca scâncea că o dor picioarele, așa că am tras-o de mână, Andrei mergea înainte cu spatele strâns, ca unul purtând o cutie cu milioane de cuie invizibile pe spinare.
Pe palier, s-a uitat spre mine.
Ești pregătită?
Aș fi vrut să spun “Nu”. Aș fi vrut să fug și să nu mai privesc niciodată pereții aceia gălbui și privirile acelea care îmi vedeau mereu defectele. Dar am zâmbit fals și-am spus:
Pregătită.
Andrei a apăsat pe sonerie. Din interior pluteau voci de copii, râsete, muzică populară. Petrecerea deja începuse întârziaserăm voit ca să nu fim primii.
Ușa s-a deschis, a apărut Lenuța, sora lui Andrei. Cu doi ani mai mică, dar părea mai vârstnică: tunsoare scurtă, păr vopsit roșcat, trăsături aspre, buze subțiri şi zâmbet strâns ca hamul unui cal.
Ei, până la urmă ați venit! Haideți, haideți! Abia vă așteptam.
Salut, Len. Am prins un ambuteiaj, a spus Andrei și a sărutat-o pe obraz.
Basme! a aruncat ea, privindu-mă cu coldură. Otilia, salut.
Salut.
Ne-am pupat obligatoriu pe obraz și am simțit răceală; sau mi s-a părut că eu însămi eram încremenită ca într-un vis cu ziduri de gheață.
Dar cine-i domnișoara asta mare? Ilinca? Nici nu te-am recunoscut!
Ilinca a tăcut, s-a agățat de rochia mea. Nu-și amintea de mătușa Lenuța, nu le despărțeau decât trei ani de la ultima întâlnire.
Ia spune “bună ziua”, am împins-o ușor în față.
Bună ziua, a bolborosit Ilinca, refugiindu-se iar în spatele meu.
Ce timidă ești, bine-bine, intrați. Mama e la bucătărie, Nicu e la salon. Tăiem tortul.
Am intrat și am simțit aroma familiară, un amestec greu de spus între lavandă și plăcinte cu mere. Doamna Valeria ținea mereu săculeți cu plante în dulapuri și cocea sâmbăta prăjituri.
În hol, zeci de perechi de pantofi: adidași de copil, pantofi de damă, pantofi de bărbătești. Jucând la loto, ai fi ghicit care-i al cui după uzură. Am lăsat sandalele noi și-am tras balerinii de rezervă. Ilinca s-a scremut să nu-și dea jos sandalele, i le-am scos eu forțat printr-un gest aproape mut, simțind privirea Lenuței ca un ochi de lup pe ceafă.
Andrei, du-te în salon, Nicu îi acolo cu invitații. Fetele la bucătărie, la mama, a mormăit Lenuța.
Fetele. Patruzeci și doi de ani, șefă la contabilitate la Chisinău Construcții, plătesc TVA și ipotecă la Tiraspolbank, am copil, “dar fetele la bucătărie.”
Andrei mi-a aruncat o privire rugătoare. Am dat din cap. A intrat în salon cu pachetul, eu am tras-o pe Ilinca după mine la bucătărie.
Bucătăria spațioasă, luminoasă, ferestre cu vedere spre curte. Pe pervaz, ghivece cu mușcate. Pe perete, prosoape brodate. Masă cu față de masă croșetată. Totul ca în copilăria lui Andrei.
Doamna Valeria discuta cu o vecină, Marina. Ambele râdeau. Când am intrat, Valeria s-a străduit să zâmbească mai amplu.
Otilia! Ce bine că ați venit! a spus ridicându-se cu gesturi stranii, ca și cum s-ar fi desprins din carne de statuie. Era mai bătrână ca niciodată.
Dar privirea ac aceeași. Tăioasă, pătrunzătoare, aproape hipnotic-dezarmantă.
Bună ziua, doamna Valeria, m-am apropiat să-i ating umărul. Ne-am îmbrățișat scurt.
Bună, draga mea. Ilinca, vino să te vadă bunica! Ești toată eu în tinerețe!
Ilinca iar s-a ascuns. Am mângâiat-o, încercând s-o aduc la lumină.
Ilinca, spune “bună ziua” bunicii.
Nu vreau.
Pauză. Valeria s-a ridicat lent, privirea devenind și mai ascuțită. Dezamăgire sau o judecată mută, nu știu.
Lasă copilul, e rușinoasă, e obosită după drum, a oftat Valeria, deși tonul ei spunea “ești o mamă slabă”.
Doar dacă e obosită, am spus, sunând a scuză futilă.
Stai jos, îți pun ceai. Ori vrei cafea? Am din Italia proaspătă.
Ceai, mulțumesc.
Am stat la masă, Ilinca lângă mine ca o ramură frântă. Marina, colega de pălăvrăgeală a Valeriei, mi-a zâmbit:
Eu sunt Marina, prietena lui Valeria. Încântată.
Otilia. Încântată și eu.
Valeria se vântura la aragaz, scotea cești, punea apă la fiert. O priveam pe furiș și mă întrebam despre ce-or fi vorbit înainte să intru: despre vreme? despre mine? despre copii?
Cum îți merge, Otilia? Tot la aceeași slujbă?
Da, la aceeași. Mulțumesc.
Mult de lucru?
Suficient.
Și Ilinca cine o ia de la grădi, dacă tu stai până seara la birou?
A început. Am respirat adânc.
O iau eu. Am program flexibil.
A, bine-bine. Mă gândeam că ați luat bonă, mulți așa fac.
Nu, ne descurcăm singuri.
Valeria mi-a pus o cană de ceai și s-a uitat cu lupa nevăzută la chipul meu.
Ai slăbit.
Nu, nu cred.
Ba da, fața ți s-a tras. O femeie trebuie să fie mai plină. Știi că la noi așa merg lucrurile: bărbații gustă femeia mai cu carne.
M-am înecat cu ceai. Era vechea poveste. Sugestii despre aspect sau muncă. Totul rostit într-o blândețe aspră.
Sunt bine, mulțumesc.
Na, doar zic de grijă. Să nu ne uitați. Andrei mi-a zis că veniți, tare m-am bucurat! Am crezut c-ați uitat drumul spre casa noastră.
Am fost ocupați, zic, simțindu-mă iar la judecată. Am și eu program, grădiniță, cursuri…
Mda, toată lumea ocupată… Dar familia nu-i de uitat, Otilia. Familia e totul pe lumea asta.
Nu am răspuns, am sorbit ceaiul. Ilinca se lăfăia pe scaun, plictisită.
Mamă, pot să merg în cealaltă cameră să văd ce e acolo? mi-a șoptit.
Da, dar fii cumințică.
A plecat. Valeria a privit-o.
Harnică, ca Andrei copil, nu putea sta locului.
Da, e energică.
Dar la grădi e cuminte? Ascultă de doamne?
În general, da.
“În general”. Adică nu mereu?
Am pus ceasca pe masă.
În general. E copil.
Așa, copii sunt toți. Uite de Nicu: ascultă frumos, e deștept, ajută acasă. Lenuța îl ține din scurt. O educație ca la carte!
Marina a completat:
Da, l-am văzut politicos, întâmpină oaspeți, știe să mulțumească, un model de băiat.
Furia creștea în mine ca și cum înăuntru ar fi dospit un aluat stricat. Totul era clar, chiar și dacă nu se spunea: Nicu bun, Ilinca greu de modelat. Și totul era vina mea.
Din salon se auzea râs de copii și vocea lui Andrei. Îi făcea să râdă, să pară că suntem familie.
Doamna Valeria, pot să merg să-l felicit pe Nicu? am întrebat și m-am ridicat.
Du-te, dar să nu lipsești mult, vine tortul.
Am ieșit. Pe hol era liniște. M-am rezemat de un perete ca într-un vis cu blocuri suprapuse peste piept. Zece minute, doar zece, și voiam să fug.
Telefonul vibra. Mesaj de la Andrei: “Ești ok?”
Am tastezat: “Da”, și-am mințit simplu. Ce altceva puteam spune? Că deja Valeria a aruncat trei săgeți și simt că pic examenul dinainte să mi-l dea?
Un bărbat necunoscut ieșea din salon. M-a salutat și a trecut spre baie.
Tanti Otilia?
Era Nicu, gătit cu pantaloni călcați și cămașă nouă. Îl văzusem doar în poze.
Salut, Nicu. La mulți ani!
Mulțumesc, a zâmbit. Dădu-mi-ați cadou?
Da, e în salon.
Am văzut cutia. E constructor?
E surpriză, am zâmbit.
A zbughit înapoi. Copilul model.
Mă adunam și am intrat în salon. Trebuia să salut, să par și eu ca și când aș fi acasă.
În salon, oaspeți: verișoare, unchi, copii, salate, checuri totul ca într-o sărbătoare normală, dar cu fundal de vis încețoșat. Mi-a venit să râd când am luat loc pe marginea canapelei. Andrei stătea cu un unchi la discuții. Mi-a zâmbit scurt.
Ilinca stătea lipită de mine, cu tableta în brațe.
Ilinca, lasă gadgetul! Nu se face.
Nu vreau! Mi-e urât aici.
Ilinca…
Câțiva oaspeți se uitau la noi. Am roșit.
Puiule, te rog!
S-a supărat, a pus tableta în geanta mea și s-a ascuns.
Lenuța a intrat cu o tavă de pahare cu vin și suc.
Hai să ciocnim pentru Nicu!
Toți au ciocnit, urări de sănătate, de premii la școală, de bucurii nemăsurate și “Dumnezeu să vă dea numai bine!” Paharul meu cu vin ieftin abia l-am atins cu buzele.
Cadourile! a anunțat Lenuța. Nicu, ia loc!
Pe rând, toată lumea a început să-i dea pachete colorate. Nicu primea, deschidea, zâmbea, mulțumea. Din colțul ochilor am simțit privirea Ilincăi acea foame de recunoaștere, de “Vreau și eu!”.
Ilinca, nu te uita așa lung.
De ce Nicu are atâtea cadouri?
E ziua lui.
Dar a mea când e?
În octombrie, sunt patru luni.
E mult!
Taci, nu acum.
Andrei i-a dat lui Nicu pachetul nostru. Copilul a izbucnit:
Mami, uite, “SuperConstructor-3000”! Ăsta l-am vrut!
Lenuța a zâmbit satisfăcută.
Prin sală se mirosea gândul: “A costat, nu glumă!” Valeria a dat aprobator din cap.
Ați cheltuit, bravo vouă!
Am strâns din dinți.
Ilinca mi-a tras mâneca.
Mamă, îmi dau și mie un cadou?
Nu, Ilinca… Nu e sărbătoarea ta.
Dar de ce?! Vreau și eu.
Ilinca, ajunge.
Dar nu s-a oprit. S-a dus la Nicu:
Nicu, îmi dai și mie un cadou?
Toată lumea a tăcut brusc.
Ce?
Ai prea multe, dă-mi și mie unul!
M-am repezit la ea.
Ilinca, afară! Acum!
Dar vreau cadou! Vreau constructor! Vreau robot! a început să plângă, să urle disperat, să se dea cu fundul de covor.
Figurile invitaților s-au transformat în statui mute. Valeria aproape jubila cu brațele încrucișate.
Andrei a încercat să o liniștească.
Ilinca, haide cu tata.
Nu vreau! Vreau cadou! Vreau!…
Am ridicat-o, ea plângea ruptă de lume, și-am decis brutal:
Plecăm acasă. Acum.
Dar Otilia, poate nu trebuie așa, a încercat Valeria să oprească demența visului.
Doamna Valeria, poate dacă ați trata copiii fără să creați un concurs al cadourilor și favorurilor, nici copiii nu ne-ar înnebuni astfel!
A rămas stană de piatră.
Ce-ai zis?
Că ați creat mereu atmosfera în care contează cât dai, ce ai, ce porți. Ați împărțit familia în preferați și tolerați! Iar pe Ilinca nu o acceptați ca pe verișorul ei, pentru că eu nu v-am fost niciodată pe plac!
Andrei a încercat să mă tempereze, soră-sa m-a luat de sus, invitații nu știau unde să se uite; dar parcă tot visul devenise deja ireal, ca o piesă mută.
Nu mai pot, am spus. Ori suntem familie pe bune, ori nu mai suntem deloc. Andrei, vrei să rămâi aici, sau vii cu noi?
Tu mă pui să aleg?
Tu te-ai pus, stând mereu la mijloc și lăsându-mă să înghit totul!
Otilia! Nu așa!
Dar am ieșit. Am fugit pe scările reci, cu Ilinca plângând lipită de mine ca o umbră umedă de iarbă. Era vis sau realitate? Poate am dormit tot drumul și abia atunci m-am trezit, în taxi printre străzi întortocheate de Bălți fără capăt.
Ajunse acasă, Ilinca adormea cu suspine, eu o vegheam mângâind-o pe păr. Telefonul zbârnâia: Andrei, din nou și din nou. L-am dat pe silențios.
După două ceasuri, Andrei a venit acasă. Am stat amândoi la bucătărie, cu câte-un ceai uitat sub tâmple.
Mama s-a supărat tare.
Știu.
Lenuța a spus că nu m-am purtat normal.
Posibil.
Otilia, realizezi ce ai zis?
Da. Dar e adevărat.
De unde știi că mama nu-l iubește pe copil?
Andrei, a văzut-o de trei ori în trei ani. Asta înseamnă dragoste?
E bătrână, îi greu să meargă…
Dar la Lenuța merge săptămânal!
Ea stă la două blocuri distanță.
Nu e Antarctica. Patruzeci de minute, atât.
Ce vrei să fac?
Vreau să fii de partea mea. Nu la mijloc. Când mama ta mă înțeapă, să nu taci. Să simt că ai grijă de mine, nu de toată lumea.
Dar nu vreau scandaluri. Vreau să ne înțelegem cu toții.
Numai că mama ta nu vrea. Ea mă vrea la locul meu, servilă și docilă.
S-a ridicat de la masă, s-a uitat pe fereastră. Umbre ciudate dansau în curte ca într-un tablou în care brânza și norii s-au repezit peste măslini.
Toată viața am încercat să fiu fiu bun. Dar cred că n-am fost bărbat bun pentru tine.
Nici eu nu-s perfectă.
Ne-am îmbrățișat, în liniște.
Oare vom găsi vreo soluție?
Nu știu. Dar vreau să încerc. Dar doar dacă mă susții.
Promit.
A doua zi, Valeria a trimis mesaj să mergem la ea să discutăm. Eu și Andrei am mers singuri, am lăsat-o pe Ilinca la sora mea, Mariana.
Am intrat: miros de plăcinte, același hol, scaunele aliniate ca niște soldați obosiți. La bucătărie, Valeria era ca o stană.
Vă pun ceai?
Nu, mulțumim.
Aștept explicații.
Mi-am cerut scuze pentru ton, nu pentru conținut.
Ați fost atunci sinceră? a întrebat Valeria.
Da. Eu nu vreau decât să fim o familie, dar fără gerul permanent de-aici.
Poate am exagerat și eu. Țineți la Andrei și la Ilinca?…
Da. Toți avem defecte.
Am tăcut. Pentru prima oară m-a privit fără judecată, ci ca pe cineva aproape de-o poveste scrisă de același autor, dar din alt paragraf.
Sâmbăta viitoare veniți iar, cu Ilinca. Fac plăcintă cu mere.
Venim.
Andrei m-a luat de mână în mașină.
Cum te simți?
Ca și cum am visat totul. Dar poate, poate va fi altfel. O să încercăm.
Am ajuns acasă. Ilinca ne-a întâmpinat cu un desen: noi trei, bunica și un soare. Toți țineam mâinile, chiar dacă bunica era la distanță de un creion.
Frumos, am spus, și am zâmbit. “Poate, realmente, visul ăsta urât începe să se destrame și rămânem cu ceva bun.”
Dimineața Ilinca a întrebat șoptit:
Mamă, mai mergem la bunica?
Am mângâiat-o pe frunte.
Poate, iubita mea. Dar știi ce? Oricât am visat urât, viața merge înainte.
A râs. Iar visul s-a dizolvat încet, ca zahărul în ceaiul unui copil.
