Băiatul se numea Doru. Avea zece ani.
Cu mulți ani în urmă, un bătrân fără adăpost, pe nume Gheorghe, l-a găsit ca pe un prunc sub podul de lângă râul Bâc, la marginea Chișinăului, după o ploaie puternică. Copilul era într-un lighean de plastic, ud-lună, cu un vechi brățar roșu la mână. Lângă el, un petic de hârtie udă: Vă rog, aveți grijă de el. Se numește Doru.
Deși Gheorghe n-avea casă, l-a luat la el. Îl hrănea cu ceea ce găsea, îl încălzea cum putea. Îi spunea mereu: Dacă o să-ți găsești mama, iartă-o. Nimeni nu-și lasă copilul fără să-l doară sufletul.
Anii au trecut, iar Gheorghe s-a îmbolnăvit grav. Doru a început să ceară de pomană și, într-o zi, a ajuns la o nuntă boierească într-un conac de lângă Orhei. I-au dat o farfurie cu mâncare.
Când a intrat mireasa, Doru a încremenit. Pe încheietura ei strălucea același brățar roșu.
S-a apropiat sfios și a întrebat-o, cu glas mic, dacă ea e mama lui.
Femeia s-a albit la față. Pe la șaptesprezece ani, născuse în taină un copil, s-a temut de vorba familiei și l-a lăsat la Bâc, sperând din suflet că îl va găsi cineva bun. L-a căutat o vreme, dar n-a reușit.
Mirele a oprit nunta. A spus că o primește pe femeie cu tot cu trecutul ei și că, dacă băiatul acela e fiul ei, de azi e și al lui.
Și, ca prin minune, a adăugat: Gheorghe e tatăl său adevărat, cu care viața l-a despărțit demult. Același om care îi salvase copilul.
În acea zi, nunta s-a ținut, dar mai întâi toți au mers la spital, la Gheorghe.
Bătrânul i-a privit, a zâmbit șters și a șoptit: Inima-i întotdeauna podul către cei pe care i-a iubit.
Pentru prima dată, Doru a simțit cum e să ai o familie. Și nu doar una…
