M-am răzgândit să mă însor
Arhip Petrescu rămânea până târziu noaptea în laboratorul de la Institutul de Botanică din Chișinău, mutând neîncetat tot felul de lichide din eprubetă în eprubetă, pipetând substanțe prăfoase și studiind la microscop pulberi stranii, ca într-o spiriduşă încerca să scoată secretul din rădăcina unei plante străvechi.
Credea cu tărie că, după ani de izolare și migală, va izbuti curând să arate lumii rezultatul luminos al muncii sale: un extract rar, cu miresme adânci de pământ și visări de codru.
Atâta era de prins în delirul cercetării încât, la patruzeci de ani, nu mai simțea nimic din răcoarea privirii tinerei femei de serviciu, Sonia, abia venită de la Hîncești și pusă la treabă printre borcane și fiole.
Arhip, orbit de visul său, nu vedea cum Sonia, abandonând cârpa și găleata, stătea ceasuri întregi în colțul camerei, rezemată de un mop, uitându-se la ceafa lui cu ochii mari și mirați.
Într-un apus derutat de început de primăvară, fata și-a luat inima-n dinți și, cu voce subțire, a zis:
Domnule Arhip, parcă stați nemișcat acolo de la ziuă. N-ați vrea o cană de ceai? Am adus din greșeală fierbătorul meu electric. Și plăcinte cu brânză, făcute de mama.
Când a auzit de plăcinte, Arhip s-a desprins, aproape buimac, de masa cu sticluțe și s-a ridicat.
Ceai cu plăcinte de casă? Asta e adevărata ispită! Nici în vis nu mai refuzam așa ceva…
Bucuroasă, Sonia a scos din rucsacul ponosit întâi fierbătorul, apoi, cu mâinile tremurânde, o cutie transparentă cu capac, plină cu plăcinte.
Mama mi-a trimis ieri carne proaspătă de la țară, am făcut niște plăcinte cu brânză sărată și costiță. Să vedeți ce bune-s…
Zâmbindu-i, a pus cutia pe masa de sub lampă, iar Arhip și-a pus repede iar ochelarii, deși îi scosese cu două minute înainte.
Până s-a încins apa pentru ceai, Arhip, prudent, a inspectat cutia. A fost ispitit să întrebe:
Spuneți-mi, cutia asta cu plăcinte de când zace în rucsacul dumitale?
Sonia a înroșit obrajii și a încercat să explice bâlbâindu-se:
Cred că de dimineață De ce? Nu cred că s-au stricat, rucsacul stătea în vestiar, acolo e destul de rece Caloriferele încă nu merg.
Arhip nu și-a putut abține scepticismul:
Atunci, bine, rămânem la ceai. Plăcintele ia-le acasă să nu se piardă, n-are rost să riscăm.
Sonia, supărată, a pus mâna pe cutie și și-a strâns buzele, dar apoi, încăpățânată, a smucit capacul și l-a deschis.
Nu miroase rău, domnule! Voi, orășenii, vă temeți de orice. Nu vrei, nu mânca, o să le mănânc eu!
A trântit cutia pe masă și a turnat ceai în două căni.
Sub aburii ceaiului, Arhip s-a uitat cu coada ochiului la Sonia, care mânca cu poftă. Dinspre ea venea miros de brânză și costiță afumată, ca din copilăria de la bunici.
E carne de vită? a întrebat el cu o voce stinsă.
Mmm, da, a mormăit Sonia mestecând cu nesaț.
Parcă-i tare bine miroase!…
A salivat fără să vrea și, cuprins de un impuls ireal, și-a întins mâna după o plăcintă. Gândurile îi alergau bezmetic: Zău, ce-ar putea fi rău, în afară de niște vise cu stomacul învârtindu-se?
Când prima mușcătură i-a umplut gura cu aroma plăcintei, Arhip s-a simțit deodată ca într-un vis de copil: lapte de seară, sobă încinsă, miros de brad.
Cine le-a făcut? a reușit să întrebe pe jumătate cu ochii închiși.
Eu! zâmbi Sonia cu obrajii rumeni. Nu te speria, gătesc de când eram mică, mama mă punea la toate.
***
În semn de mulțumire pentru cină, Arhip Petrescu s-a oferit să o conducă pe Sonia până la stația de troleibuz. În drum s-au apucat de vorbit, iar Arhip a aflat, uimit, că ea abia împlinise douăzeci și trei de ani. Mică de tot, parcă fiica lui. Au stat sub o lampă galbenă, așteptând degeaba un maxi-taxi care nu mai venea.
Mâine pot aduce prăjitură? a întrebat Sonia, rușinată, cu un zâmbet blajin. Fac acasă, nu din magazin. Ce fel iți place, cu morcovi sau cu brânză de vaci?
Oricum îmi place, fă ce știi, a răspuns el.
Atunci aduc din ambele…
Ireal, Arhip s-a trezit abia așteptând ziua următoare. Noaptea a visat ceva rușinos: Sonia se dezbrăca încet și, ca într-o piesă veche, se topea în lumină cu umerii lucind ca din zahăr candel.
A doua zi s-a trezit cu obrazul fierbinte. “Cum așa? Patruzeci de ani fără să mă leg de vreuna, și deodată hop! Ce vis ciudat!”.
Partea a II-a
Când urma să-i cunoască pe cei din familia Soniei, Arhip era copleșit de griji. De pe bancheta taxiului, privind dealurile golașe de la marginea satului Bulboaca, își aranja părul subțire, încercând să acopere goliciunea capului, pe care vântul martie voia să i-o dărâme.
Cu o zi înainte, Sonia îi smulsese cu penseta toate firele albe, cu răbdare, așezându-i capul pe genunchii ei. Acum, el era bărbierit proaspăt, în costum pe care nu-l purta decât la examene de licență, cu cravată verde și parfum discret, ca un om de rang.
Sonia i-a zâmbit, lipindu-și obrazul de obrazul lui, ca o pisică albă, blândă.
O să le placi, mamă-i suflet bun, iar tata vitreg e om de treabă, nu zice niciodată BA.
Câți ani are mama ta?
Patruzeci și cinci.
Eu am patruzeci… O să mă accepte?
Unde să se ducă? Și dacă nu-i place, îi spun că-s însărcinată cu tine.
Lasă glumele, nu e cazul să ne începem viața așa.
Când au ajuns la casa Soniei, Arhip a privit mirat spre cocioaba cu acoperiș din eternită vechi, în vârful coastei, cu horn pe care stătea țanțoș un ceaun găurit.
Intrarea scârțâia, iar podelele trosneau sub pașii lor, acoperite pe alocuri cu covorașe croșetate, pereții erau pictați în alb și albastru, cu var dat an de an, ca în casele de demult.
“Doamne, unde am nimerit? Cum pot să trăiască oamenii aici? Poate e cabană de vânători…”, a gândit Arhip, privind crăpăturile din perete.
Sonia i-a șoptit să se descalțe, apoi a împins ușa spre o odaie mică, singura din casă. În mijlocul camerei, o femeie în halat de bumbac, aspră la chip.
Bună seara, mamă. El e Arhip, dragul meu. Ți-am tot povestit de el la telefon…
De la femeie venea un frig de martie.
Bună… a mormăit mama, măsurând din priviri pe bărbat de sus până jos.
Vocea ei avea tăiș de topor:
E glumă, fată? Tu câți ani ai, domnule?
Arhip s-a fâstâcit.
Sunt Arhip, lucrez cu fiica dumneavoastră. Suntem…
Vârsta! a tăiat mama scurt.
Patruzeci…
Ea are douăzeci și trei! Sunteți cât o fântână între voi! Ce vrei de la fata mea?…
Ascultați-mă, vă rog s-a precipitat Arhip , știu, sunt mai bătrân, dar o iubesc pe Sonia. Nu vreau decât să-i fie bine! Am apartament la Chișinău, căsuță la țară…
Mașină ai?…
Nu, văd mai prost… Dar pot să-i iau Soniei dacă vrea, pot s-o învăț să conducă!
Asta-i bună! Nu găsiși altă slugă să-ți stea la dispoziție?
Vai, nu-i așa a oftat Arhip. Eu vreau să mă însor cu Sonia și s-o duc la cununie. Să facem copii, să trăim omenește! Promit cu mâna pe suflet…
De după sobă a apărut surâzător un bărbat bronzat, de vreo treizeci de ani. Ochii mari, buze pline, bucle negre. Părea tânăr și sprinten.
Seară bună. Mă bucur să vă cunosc, a spus el cu glas subțire. Era tatăl vitreg al Soniei.
Andrei, nu te linguși la el! Nu dau fata mea unei relicve!
Sonia a icnit:
Mamă, dar nu vorbești așa cu oaspeții! Plec cu el!
Nici gând!
Se isca scandal mare, grozav.
Arhip, luându-i mâna Soniei din palma lui, a încercat să plece.
Sonia, iartă-mă. Nu vreau să fiu pricina necazului. Mai bine mă întorc la laborator.
Dar cum mama poate să aducă acasă un amant mai tânăr decât mine?! a izbucnit Sonia.
Nu ridica glasul la mama! a strigat Andrei.
Închide gura! a urlat mama.
A început harmalaie. Arhip cu capul vârât între umeri a încercat să iasă, când, la un pas, a trecut pe lângă urechea lui o scăunelă aruncată…
Măiculiță, apără-mă! și-a șoptit Arhip, fugind pe prispa bocnă, apoi pe uliță, încercând zadarnic să găsească o mașină de ocazie sau o gară.
Inima îi bătea de groază, o simțea urcându-i în gât.
Bine-mi era mie în laboratorul cald… De-mi trebuia mie tămbălăul ăsta? Şi-a scos mobilul, dar în sat n-avea semnal.
Obosit, s-a întors la casa cu horn. E o liniște ciudată, vis de iarnă.
Sonia a ieșit, cu două sacoșe.
Arhip, ești aici? Mi-era frică de nu mai puteam…
Am ieșit doar să respir, a mințit el.
Dacă mama nu mă aprobă, plec cu tine.
Arhip nu zicea nimic. Bocancii lui cu blană subțire nu făceau față nămeților, a început să bată din picioare ca să-și încălzească degetele.
I se părea că amorțeala urcă în tot corpul, ca un sloi. De dragoste nici gând.
Poate că n-aveam nevoie de toată povestea asta, oftează, mai ales cu o astfel de cuscră!
Mama Soniei a ieșit pe prag, mândră, cu cojoc și cizme de lână. Parcă o boieroaică din cronici vechi.
Dacă nu mă respecți, poți să pleci, spune ea. De-acum e treaba lui să aibă grijă de tine.
Sonia a murmurat:
Mai bine cu el decât cu voi! Ajută-ne măcar cu un taxi.
Să nu crezi! Să vă descurcați singuri, eu nu-mi mai bag nasul.
Sonia îi dă ghes lui Arhip:
Fă ceva, dragă!
El, tremurând deja, abia s-a mai ținut pe picioare:
Nu-i semnal, nu pot chema nimic… roagă vecinii.
Prima oară în viață, Arhip s-a simțit la marginea universului. Căzut în zăpadă, cu aer dar greu, a mormăit:
Îmi vine să mor aici…
Nu! a țipat Sonia, cât o țineau plămânii. I se părea că sufrageria satului e iadul.
***
Apoi, când a apărut o asistentă medicală din sat, și i-a făcut injecție să-și revină, Arhip a început să vină la sine.
Nu vă ridicați, i-a spus asistenta, trebuie să stați nemișcat.
Ce am pățit? a întrebat Arhip.
Criză hipertensivă. Prea multe emoții.
Sonia i-a adus ceai cu zăhărel din Moldova, i-a dat cu lingurița la gură.
Asistenta se pregătea să plece, Arhip a întrebat-o încet:
Nu mă luați cu dumneavoastră? Nu sunteți cu salvarea?
Nu, locuiesc aici în sat și lucrez la punctul medical.
Sonia a zâmbit:
Nu mai pleci, am vorbit cu mama… totul e iertat.
Arhip, deja cu gândul să nu se mai însoare, se temea să se uite la ea.
M-ați iertat voi, eu dacă scap viu, mă duc și nu mai apropii în veci de femei!
***
La finalul acelei zile, Arhip Petrescu s-a ridicat de la masa din laborator și către laborantă, o femeie de treizeci și doi de ani, a spus:
Am terminat treaba. Închideți și dumneavoastră, vă rog. Laboratorul se închide.
Femeia, cu obrajii roșii și ochi mari după ochelari, a ridicat timid o cutie:
Am adus plăcintă… N-ați vrea un ceai?
Nu! a izbucnit Arhip. Nu se bea ceai la serviciu, se lucrează!
E trecut de program… a zâmbit ea stingher.
Mergeți acasă! a răspuns el scurt.
Ea s-a ridicat, și-a strâns lucrurile și a plecat cu un oftat.
Nebunule! a şoptit ea în prag.
Arhip a închis ușa, încuiat. A pornit repede spre casă.
Când ceasul bătea opt și lumina bătăii vântului se strecura printre storuri, Sonia i-a deschis ușa.
Bună seara, domnule Arhip.
Ce e la cină? a întrebat el fără să o privească.
Supă groasă de rață și colțunași cu cartofi.
Foarte bine. Să treci într-un carnețel cât am de plătit pe săptămâna asta, la sfârșit de lună adaug la leafă.
S-a descălțat, s-a spălat pe mâini și a venit la bucătărie unde Sonia forfotea împrejur.
Ai rămas supărat pe mama mea? Ea s-a temut că nu vrei serios să mă iei. Încearcă să vadă cât prețuiesc eu. Dar eu te iubesc…
Arhip mesteca supa, fără gust. Nu se putea bucura de nimic.
Ori de scandal ți-a fost frică? Asta e nimica, ne-am împăcat de o sută de ori… Poate ne-am luat la harță prea tare, dar trăim!
Fără replică, el o conduce spre ușă, i-a dat sacoșele și a zis:
E târziu. Mâine stai acasă, poimaine vii. Îți încălzim colțunașii.
A închis ușa în urma fetei plânsă și s-a întors să-și vadă de cină.
