Au mai rămas opt zile până la nunta mea când tatăl meu s-a stins din viață. A murit în somn. Eram la serviciu când m-au sunat de la spital. Mi-au spus că nu mai pot face nimic. M-am așezat pe jos, pe hol, și nici nu știam cum să reacționez. Mama mea murise cu ani în urmă, iar el era tot ce-mi mai rămăsese. Femeia care avea grijă de casa lui l-a găsit avea cheie.
Eram singurul său copil, băiatul lui răsfățat. Vorbeam în fiecare zi. Mă suna dimineața să mă întrebe dacă am mâncat ceva, iar seara să se asigure că am ajuns cu bine acasă.
Zilele următoare au fost un haos. Priveghi, înmormântare, oameni venind să-mi ofere condoleanțe. Dormeam doar două ore pe noapte. Mă uitam mereu la telefon, de parcă mă așteptam să primesc un mesaj de la el, la care să răspund. Logodnica mea mi-a fost alături în prima zi, dar apoi s-a retras, parcă îi era inconfortabil în atmosfera de tristețe.
În a treia zi după înmormântare mi-a scris: Trebuie să vorbim despre nuntă. I-am răspuns că nu sunt bine, că nu am mintea pentru astfel de lucruri. Ea a insistat. Ne-am văzut în aceeași după-amiază și mi-a zis direct: Ce facem acum? Totul e plătit sala, muzica, rochia, meniul. Nu putem pierde banii.
Am privit-o fără să-mi vină să cred ce aud. I-am spus: Tocmai mi-am îngropat tatăl. Sunt în doliu. Nu pot să mă apuc de festivități, dansuri și urări. Ea mi-a spus că înțelege ce simt, dar trebuie să fim practici, că nu putem arunca pur și simplu banii pe geam.
Atunci m-am ridicat de pe scaun și i-am spus să facem socotelile. Am cerut să știu cât a achitat ea, cât familia ei și cât eu. Mi-am scos economiile pe care le păstrasem pentru casa noastră și i le-am returnat până la ultimul leu. I-am dat plicul și am spus: Aici se termină totul. Nu pot să mă căsătoresc cu cineva care, în cel mai greu moment din viața mea, se gândește mai mult la o petrecere decât la suferința mea.
A tăcut. Apoi a început să plângă, a spus că exagerez, că acționez sub impulsul durerii și că voi regreta. I-am răspuns că nu am pierdut un unchi îndepărtat, ci tatăl meu singurul pe care îl aveam și dacă nu poate înțelege asta, nu e femeia cu care vreau să-mi construiesc viitorul.
Am anulat totul. Am anunțat invitații că nunta nu va mai avea loc. Cei mai mulți au înțeles, chiar dacă credeau că doar am amânat. Au fost și oameni care mi-au zis că sunt nebun, că puteam să mă căsătoresc și apoi să-mi plâng tatăl. Eu nu puteam. Nu eram în stare să zâmbesc la poze și să ridic paharele.
A trecut timp. Mi-am trăit doliul. Am vândut mașina tatălui, am aranjat casa, am pus capăt acestui capitol. De curând am aflat că logodnica mea s-a măritat cu altcineva. La doar un an după noi. Am văzut pozele pe Facebook rochie albă, mare petrecere, zâmbete și urări.
Uneori mă întreb dacă am fost prea radical. Dacă trebuia să cântăresc mai mult decizia. Dar apoi îmi vine în minte acea zi cum stăteam față în față și ea vorbea doar despre bani, iar eu simțeam că mă destram și realizez că am ales corect.
