Propria mea mamă m-a izgonit din casă pentru că îi era mai drag soțul ei decât fiica ei!
Mi-aduc aminte ca prin ceață de anii de demult, când copilăream fericită alături de tata, la poalele dealurilor dintr-un orășel molcom din Moldova. Aveam doar cinci ani când tata s-a stins și lumea mea s-a schimbat pentru totdeauna. Mama, copleșită de griji, a început să se îngrijească mai mult de ea însăși, iar eu rămâneam tot mai des pe dinafară cu durerile mele.
Pe la opt ani, în viața noastră a apărut un bărbat nou, pe care eu trebuia să-l numesc tată vitreg. Omul ăsta avea obiceiul să rânduiască totul după bunul său plac. Zicea mereu că el e capul casei și ne făcea program de parcă eram la cazarmă: când să mă scol, când să mănânc, când să dau cu mopul, când să ies afară… El aproape că nu mișca un deget, mereu se plângea cât de trudit îl lasă munca de la atelier, iar mama nici nu sufla împotriva lui. De frica scandalurilor, mi-arunca rostogolit toate treburile pe cap.
Când am crescut şi m-am transformat într-o domnișoară, n-am mai putut răbda. Veneam frântă de la școală, dar trebuia musai să dau cu aspiratorul, să spăl vasele, să lustruiesc Dacia lui tata vitreg, să alerg la piață, să gătesc cina, în timp ce îndrăgostiții stăteau pe canapea la telenovele. Pentru orice cuvânt, luam câte o palmă şi, ca tacâmul să fie complet, primeam și o morală lungă despre cât de nerecunoscătoare eram, de parcă a fi copil în casa lor era un privilegiu pe care nu îl meritam.
Nu-mi dădeau decât strictul necesar un acoperiș deasupra capului și o farfurie de supă ieftină, pe care oricum trebuia s-o gătesc eu. De câte ori ceream bani de meditații sau voiam să merg la sport, mă râdeau în nas și-mi spuneau să învăț să câștig un leu înainte să-l pot cheltui. Haine noi vedeam rar și acelea erau mereu pomenite săptămâni în șir ca daruri neprețuite.
Când am împlinit 18 ani, după ce-am terminat liceul, mama m-a chemat să-mi spună limpede: a venit vremea să-ți găsești chirie și serviciu, că nu mai poți sta cu noi. Să uiți de facultate, să-ți vezi de rostul tău! N-am de unde să te mai țin.
În Bălți, orășelul nostru, nu găseai ușor de lucru, iar eu tot mai speram că se va răzgândi, că o să mă lase măcar să încerc să dau la facultate Dar a ținut-o una și bună. Așa că ultimele trei luni înainte de bacalaureat le-am trăit ca ospătăriță la o cârciumă, trudind de la zece dimineața până aproape de miezul nopții, pentru câțiva lei moldovenești pe zi și bacșișuri de nimic, abia destul cât să plătesc o chirie pentru două luni. Mâncam ce puteam strânge de la serviciu, iar notele la examene au avut de suferit; n-am reușit să intru la stat și n-avea cine să-mi dea bani de școală privată.
În vara aceea, m-au dat afară definitiv. Am încercat la un magazin de produse de curățenie de pe strada principală, dar m-am intoxicat cu chimicale după doar câteva zile. Când m-am dus să mă întorc la muncă, aflasem că deja au găsit pe altcineva. Timpul trecea fără milă am încercat de toate, dar nicăieri nu ieșea socoteala cu banii.
Pe la mijlocul verii, în ziua de naștere, m-a găsit mătușa mea, Paraschiva, venită pe nepusă masă să mă vadă. N-apucasem să-i spun nimic până atunci, dar când m-a luat deoparte și m-a întrebat ce necaz am, am izbucnit în lacrimi. În acea clipă, fără să stea pe gânduri, Paraschiva mi-a împachetat hainele într-o boccea și m-a luat cu dânsa. Așa am plecat din casa mamei, după dorința lor, și parcă mi s-a luat o piatră de pe suflet.
Cu ajutorul mătușii am găsit un loc de muncă la librăria din centru. Lucram printre rafturi pline de cărți, iar seara învățam pentru bac, de unul singur. Un an mai târziu, am reușit să trec examenul și să intru la universitate la Chișinău, tot sprijinită de Paraschiva. Zi de zi m-a ajutat, nu m-a lăsat pradă gândurilor rele când mama și tatăl vitreg îmi trimiteau vorbe grele că sunt nerecunoscătoare.
Anii au trecut, am dus la bun sfârșit facultatea și mi-am găsit un serviciu bun. Azi, mătușa Paraschiva e lumina ochilor mei; o port cu mine în vacanțe de vis și-i mulțumesc mereu că mi-a întins mâna atunci când nimeni nu mai credea în mine.
