Mărul
Ești la fel ca mama ta!
Cum adică, bunico? Ancuța se încordă pe nesimțite, dar își dădu repede seama ce face. De cine se apără?
Cu gândurile tale, bată-le vina! N-ai ascultat niciodata pe nimeni, ca și maică-ta! Și tu, tot așa…
Ce ar trebui să aud, bunico?
Pe mine! Pe mine trebuie să mă asculți și să mă respecți! Că-s mai bătrână și-s versată în ale vieții! M-ai înțeles?
Ancuța o privea cu mirare pe femeia cu basma ușor scălciată, obrajii aprinși de supărare, care-i flutura degetul sub nas.
Ce interesant! De unde atâta pretenție să fie ascultată? A venit val-vârtej și nu mai scap de dânsa!
Ancuța mișcă ușor din degete, de parcă și-ar fi dorit să aibă un ghem de plastilină, să modeleze altfel această zi… Să ștergă colțurile de umbre de acolo și să lumineze aici… Nu-i plăcea întunericul. Nu se împăca cu el. Niciodată nu-i plăcuseră cearta, gâlceava, tonul ridicat… Mama nu-i vorbise niciodată astfel! Mama ei mereu o învăța că oamenii normali știu să asculte și să audă.
Ciulește urechiușele, Ancuța, și fii atentă ca urechea iepurelui! Știi de ce așa bine ascultă iepurele? Pentru că vulpea vine șiret, tiptil. Dacă-l fură gândul pe iepure și nu ascultă cu urechile toate, hop, îl prinde vulpea și paf! gata!
Nu vreau! micuța Ancuța se opria și-și ținea respirația, privind la mama ei.
Păi de-asta, nici nu trebuie! Iepurașul e deștept. Ascultă cu urechile larg deschise și fuge cu picioarele repede-repede! Nici o vulpe nu-l prinde.
Asta era de mult. Acum Ancuța crescuse mare, dar povețele și poveștile mamei nu le uitase nici azi…
Čudat lucru… Când era mică, Ancuța îi tot spunea mamei că exagerează, că sigur nu e așa. Dar uite că mama… chiar avea dreptate!
Priviți numai bunica asta. De-abia anul trecut o cunoscuse pe doamna Domnica. Ancuța și mama ei trăiau în orășelul acela mic, de pe malul Nistrului. Grădiniță, apoi școliță, se ciondănea cu Sorina și Olga, se împăcau și zburdau după înghețată pe trotuarul strâmt de lângă râu. Apoi liceul, băiatul Mihai, primul sărut sub sălcii, la apus peste apă…
Și mama era…
Ancuța strânse la încheietură o mărgea mare, de sticlă albastră, din brățara confecționată de mama ei.
Ce dacă nu-i scumpă, să vezi ce frumoasă e! Uneori, dragă, lucrurile adevărate sunt grele și amare. O copie, dacă e făcută cu suflet și drag, poate fi bine primită.
Cum așa?
De, ia gândește, tu cu Sorina, de ce v-ați certat?
Mi-a spus că suntem săraci, că tu nu mi-ai cumpărat adidași originali, ci făcuți la comandă. Zicea că ei nu arată ca la magazin.
A avut dreptate Sorina. Adidașii ţi i-a cusut moșu’ Nelu, nimeni n-a zis că-s de firmă, nu?
Nu…
Dar sunt din piele bună, făcuți cu drag. Îți plac?
Da!
Păi vezi? Nu eticheta contează. Oamenii cred că dacă cineva are un lucru mai cu ștaif e mai de soi. Și nu-i deloc așa.
Ancuța a cugetat mult atunci. Ba chiar a și spălat podeaua, la ea și la mama ei. Apoi a venit la bucătărie, unde mama fierbea dulceață de caise și a întrebat-o:
Mamă, înseamnă că Sorina nu-i chiar cea mai bună prietenă? Tare-i place să mă critice în față, deși știu că adidașii mei îi plac. N-a vrut ea să spună!
De unde știi?
Olga mi-a spus. Cică, Sorina a făcut scandal acasă, să-i ia și ei mama ei niște adidași ca ai mei.
Vai, puiu’ meu! mama, Irina, a pus lingura de lemn deoparte și a strâns fata la piept. Nu te pripi. Și Sorina e copil, ca și tine…
Eu nu-s copil!
S-a smucit Ancuța din brațele mamei și a ridicat privirea, întunecată la chip, însă Irina a simțit că se supără pe sine. Cine gândește rău de un prieten, are inima apăsată.
Pentru mine rămâi copila mea, i-a spus Irina blând. Așa și pentru mama Sorinei, amândouă sunteți copile. Cândva și eu voiam să fiu din nou mică, să mă mângâie cineva Acum nu mai e cine.
S-a încruntat Irina și i-a sărutat creștetul. Apoi i-a amintit de alte gesturi ale Sorinei, când i-a adus carioca nouă sau i-a sărit în ajutor la spital când a căzut de pe leagăn.
Vezi? Nu-i strică ochii pe niște adidași!
Dar a venit la împăcare?
Da. Dar i-am zis că nu vreau să o mai văd și nu suntem săraci!
Ah, te durea.
Mult.
Și acum?
Mai puțin…
Las’ să treacă. Până îți pierzi de tot supărarea, şi apoi împăcați-vă!
Cât de dor îi era Ancuței acum, de mama ei!… Mama ar fi știut ce să spună.
Bunica a apărut ca din senin.
Nimic nu știa Ancuța că mama nu se simțea bine, nici că legase din nou prietenie cu soacra, cerând-o să vină.
Bună ziua, Irina! Cine s-ar fi gândit că ne-om vedea iar! deborda doamna Domnica, rotundă și roșie de căldură. Vai de mine, ce arșiță!
Bună ziua, doamnă Domnica!
Ancuța tresări la tonul mamei, căci nu-l mai auzise niciodată așa. În el era ceva straniu, apăsat.
Ea e Ancuța? doamna Domnica s-a uitat lung la copilă. Parcă n-are nimic de la Sandi-al nostru… Sigur e fata lui?
Nu v-ați schimbat!
Mai era și râs în vorba Irinei, iar Ancuța s-a mai liniștit.
Bunica nu i-a plăcut niciun pic. Nervoasă, agitată, punea casa toată pe jar.
Mereu e dezordine! Măi, Irina, greu ți-ar fi să pui ordine? Ai fată! Cum să învețe să fie femeie la casa ei? Bărbatul o s-o scoată din casă din prima zi…
Ancuța nu înțelegea de ce mama tăcea. Zâmbea pe furiș, dar nu riposta când bunica venea tăvălug peste toate colțurile casei. Irina privea și nu zicea nimic.
Pisicile, obișnuite cu tihna, dispăruseră pe sub paturi, iar Grigore, câinele dăruit de moș Nelu, s-a aciuat sub bolta din grădină, lătrând abia auzit când vocea Domnicăi răsuna prea tare.
De fapt, doar câinele pare cu capul pe umeri aici! Știe că n-are ce-i trebuie!
Pisicile, la amenințarea cu mătura, au tulit-o în grădină.
Atunci, prima dată, Ancuța a scos capul. Și-a luat pisoiul preferat, Bombo, și a mers de-a dreptul cu el în camera ei.
Ce-i asta?! Ancuța! zgomotul glasului Domnicăi l-a făcut pe Grigore să răspundă din curte.
Eu țin cu ea! Ancuța abia s-a întors spre bunică. Pisicile rămân la noi. Aici e casa noastră; sunteți doar oaspete. Respectați locul!
Ancuța! Irina, surprinsă, și-a pus palma la gură. Nu o auzise niciodată pe fiica ei să vorbească astfel cu vreun bătrân.
Dar, spre surprinderea ei, Domnica nu s-a supărat. Doar a ridicat ochii, a zâmbit hoțește și-a zis:
Tot a noastră-i! Chip de la noi, fire tot de la noi! Mărul nu cade departe de pom Irina, ai fi putut-o educa mai cu blândețe!
Din ziua aceea, Domnica nu s-a mai luat de pisici. Se ferea să le atingă, dar nu le mai alunga.
A urmat o perioadă grea. Evenimentele s-au precipitat, timpul părea că fuge nebunește, iar Ancuța se uita la ceasul cel vechi de pe bufet și ar fi vrut să oprească limbile…
De ce se grăbește timpul atât de tare? Mama e încă tânără Oare de ce nu vrea timpul să asculte dorința ei?
Medici, spital, tratamente…
Irina s-a stins într-o dimineață de primăvară.
Cu o zi înainte, Ancuța deschisese larg ferestrele și lăsase vântul proaspăt al Nistrului să adie și-i șoptise:
Mamă, în curând înflorește cireșul de la fereastră! Încă puțin!
Voi încerca, Ancuța… Aș vrea tare mult să-l văd!
Când a aflat că mama ei nu mai e, Ancuța, de furie, a rupt ramura ce se întindea spre geamul dormitorului mamei. Pentru cine să mai vadă floarea…?
Domnica n-a avut milă. A strâns-o pe Ancuța în brațe, i-a întins un ștergar alb și i-a poruncit:
Plângi, răcnește! Dă-mi mie tot ce te sufocă! Nu-ți folosește! Nu e vina ta, fiecare are sorocul lui…
De unde știa ea ce-i în sufletul fetei? Tocmai pe sine se învinovățea Ancuța pentru tot. Mama a muncit mult, n-a avut odihnă, a tras cu dinții pentru fata ei, să învețe, să ajungă la universitate…
Și fata? Își pierdea vremea cu Mihai și fetele, în loc să stea cu cartea și pensula. Lucrase la note, dar mamei nu-i povestise, să n-o îngrijoreze…
Scrisoarea de adio, lasată de Irina, i-a dat-o Domnica abia la pomenirea de patruzeci de zile.
Ia-o! Acum o poți citi. Mama ta îți dă ultima învățătură.
Dar e plicul deschis, bunico…
Pentru Ancuța… Atât era scris, cu litere mari, de mână.
Ce, crezi că-s cine știe ce babă curioasă? Poate nu-ți place firea mea, dar scrisori străine nu citesc! Ai treabă, dă-i înainte, îți fac ordine la bucătărie până la noapte…
Se supărase… Ancuța a priceput numaidecât, căci de obicei Domnica se lua la ceartă, nu se retrăgea pe tăcute la bucătărie. Atunci adunase de pe tocul ușii înălțimea scrijelită de mama, când era mică.
Uite ce mare ai crescut, Ancuța!
Glasul mamei parcă s-a auzit limpede. Mare Dacă ar fi fost și înțeleaptă! Mama nu ar fi aprobat-o…
A intrat în camera ei, a stat pe podea cu genunchii la piept, mângâind plicul. Era plin de foițe scrise pe ambele părți, din caietele vechi de elev. Bombo i s-a tot încolăcit în poală.
Ancuța! Gata cu lacrimile! Ești fata mea puternică. Viața asta-i frumoasă cu toate necazurile ei. Să prețuiești timpul, n-are rost să-l dai pe ce nu se mai poate schimba. Îmi vei spune că nu am avut destul timp împreună. Dar eu cred că a fost mult. Cât a trebuit! Las să îți spun povestea noastră, că ai dreptul să știi…
De unde să-ncep? De la Sandi tatăl tău. Era băiat bun, și cald ca o zi senină. Ai luat de la el doar pistruii, ochii și nasul. Restu-i de la mine.
Domnica, mama lui, e o femeie bună, chiar dacă țărănușă, gălăgioasă și dură. Să n-o iei în tragic.
Te întrebi de ce nu ai cunoscut-o? E vina mea. Am fost proastă şi mândră. Am rămas singură când Sandi a găsit pe alta. Ți se pare greu, dar se întâmplă. Nu pentru că nu te iubea sau nu-i păsă de noi. Dar când întâlnești pe cineva tot universul tău se schimbă…
Mi-a fost rău, și cu Domnica am avut ceartă mare. Am zis vorbe grele, care acum mă dor. N-am recunoscut cât m-a ajutat când eram bolnavă, cu copilul în burtă. Ea a venit, a stat lângă noi, m-a hrănit și îngrijit până a trecut pericolul. Pe urmă, însă, s-a războit cu Sandi și cu mine.
N-am știut că s-a întâlnit cu femeia aceea, mama vitregă a ta. Le-a iubit pe toate trei copiii ei la fel ca pe tine. Da, Ancuța, ai și frate și soră în Moldova. Dacă vrei, Domnica vă va face cunoștință…
Cât despre viitorul tău învață! Te rog să alegi tu drumul tău. Nu lăsa pe nimeni să te împingă. Nu uita ce ți-am spus: ai talent și trebuie să-l folosești. Nu va fi ușor, dar Domnica te va ajuta cât poate. Am ceva economii la CEC, cam puțin, dar de ajuns la început. Pe urmă, singură! Oricum și până acum ai vândut genți și tablouri la turiști. În București sau Iași n-o să-ți fie mai greu! Nu-ți abandona bucuria… Eu cred că într-o zi vei avea vernisaj la galeria centrală și o să fiu mândră de tine, oriunde aș fi!
Te iubesc! Îmi e frică pentru tine, dar am încredere în fata mea deșteaptă și puternică!
Șterge lacrimile!
Mama ta.
Ancuța a stat nemișcată mult, cu ochii în lacrimi, dar mama i-a spus: Destul plâns!
Bombo sforăia la piciorul ei, ea însă nu se putea hotărî cum să trăiască mai departe…
Între timp, Domnica a intrat în cameră, a aprins lumina și i-a poruncit:
Hai, fetițo, ajunge cu întunericul. Vino la ceai. Să stăm de vorbă viața merge înainte, nu cu jale!
Povestea cu pictura nu-i plăcu bunicii deloc. S-a contrazis iar cu Ancuța, lăudând meserii mai… serioase, cum ar fi contabilitatea.
Păi, ce-i asta, artistă?! Contabil ești, ai ce pune pe masă, ai leu la punga ta!
Bunico, la străini…
Și ce dacă? Întâi numeri banii altora, pe urmă ai tăi…
Nu vreau; nu mă reprezintă!
De unde să știu eu ce-i în mintea voastră?
Nu vreau să te mâhnesc, dar eu aleg să desenez. Mama ți-a dat bani pentru mine, da? Într-o lună fac 18 ani. Îi iau și mă duc. O să-ți fie mai ușor, fără griji!
Domnica a rămas fără aer, dar nu s-a certat, ci i-a făcut un semn de împăcare cu trei degete cunoscut de la grădiniță.
Uite, vin cu tine! Să fiu sigură că devii cine ți-ai pus în gând. Am promis mamei tale! Nu mă poți contrazice! Hai, mănâncă!
Anii au trecut și, într-o galerie mică din inima Bucureștiului, avea să apară o companie pestriță: o femeie roșcată, cu șorț de in și bujori în obraji, un băiat înalt, slab, cu ochelari groși, și Ancuța cu un prunc de un an în brațe.
Ei, cum e, bunico? întreabă odată, deși jurase să nu-i pese.
Domnica se uită la fată, oftează scurt, răpește copilul să-i șteargă nasul, îl mută pe umăr și abia pe urmă aprobă:
Bine! Chiar frumos! Dar iar ai risipit vopsea de nu-i, Doamne ferește! Cam mare tablourile. Și fă ordine la atelier! M-am uitat azi dimineață: harababură!
Ghenadie! se întoarce spre băiatul cu ochelari. Tu ce păzești?
Ce-am făcut, tanti Domnica?
Are sacoșe sub ochi cât o săptămână de ninsori! Nici somn nu vede, săraca! Ei, azi iau eu copilu’, voi vă odihniți și după Paști să vă văd chitici! V-am lămurit, da? Hai, puiule, să mergem!
Prin față, Domnica se oprește o clipă și-i mângâie fata pe obraz, șoptindu-i:
Mama ta e tare mândră de tine, puiule! Și eu la fel! Știi, așa-i? Așa-i, mărul meu drag…
