Notița de pe frigider
Elena Gavrilovna s-a trezit la jumătate și șase, ca de obicei. Afara era încă întuneric, dar ceasul ei interior nu greșea de patruzeci de ani. S-a ridicat, și-a tras halatul și s-a îndreptat spre bucătărie să pună ceainicul la fiert.
Pe frigider zăcea o bucată de hârtie, prinsă cu un magnet în formă de ghiocel. Ciudat, nu era acolo seara trecută.
Elena Gavrilovna a luat notița și a aprins lumina. Scrisul era străin, îngrămădit, parcă scris cu mâna stângă.
“Elena Gavrilovna! Scuze că vă deranjez. Sunt vecina de vizavi, din apartamentul 47. Mă cheamă Ana. Mi-e rușine să vă cer, dar nu mai am pe cine altcineva. Ați putea să-mi dați puțin zahăr? Vi-l voi returna. Vă mulțumesc frumos. Ana Petrovna Bivol.”
Elena Gavrilovna s-a încruntat. Vecina din 47? Dar acolo locuia familia Bogdan, cu copii. Știa sigur toți locatarii din scară, fiind administratoare de zece ani.
Ceainicul a început să facă zgomot. A lăsat notița la o parte și a început să pregătească micul dejun. Avea o senzație aiuritoare. Cum ajunsese Ana în apartament? Și de ce nu știa că familia Bogdan plecase?
După micul dejun, s-a îmbrăcat și a ieșit pe palier. A stat câteva clipe lângă ușa apartamentului 47, ascultând. Liniște. Niciun copil, niciun zgomot. Doar televizorul murmura înăbușit.
A apăsat soneria, ezitând.
“Cine e?” a răspuns o voce răgușită.
“Sunt Elena Gavrilovna din 48. Ați lăsat o notiță despre zahăr?”
Lacătul a clănțănit, ușa s-a deschis pe lanț. Printre crăpături, un ochi pânditor și o bucată de față încrețită s-au ivit.
“Voi sunteți Elena Gavrilovna?” a întrebat femeia, suspicioasă.
“Da. Voi sunteți Ana Petrovna?”
“Da, da. Intrați, vă rog.”
Lanțul a căzut, ușa s-a deschis. Elena Gavrilovna a intrat și a rămas surprinsă. Mobilarea era cu totul alta. Niciun jucărie, niciun zid colorat sau fotografii de familie. Totul era simplu, curat, dar demodat.
“Luați loc”, a spus femeia, arătând spre canapea. “Doriți ceai?”
“Mulțumesc, nu refuz.”
Elena Gavrilovna o studia pe gazdă. Ana Petrovna părea în jur de șaptezeci de ani. Părul alb, pieptănat îngrijit, riduri adânci, dar ochii vii, pătrunzători.
“Iertă-mă că te deranjez”, a spus Ana Petrovna, pregătind ceaiul. “Mi-a terminat zahărul, iar la magazin mi-e teamă să merg. Picioarele nu mai sunt cele de altădată.”
“Nici o problemă. Dar spune-mi, unde sunt Bogdanii? Au plecat?”
Ana Petrovna a înghețat cu ceașca în mână.
“Bogdanii? Nu știu cine sunt. Eu locuiesc aici de mult.”
“De cât timp?”
“Cred că de cincisprezece ani. Poate mai mult.”
Elena Gavrilovna a simțit un amețeală. Cincisprezece ani? Nu se poate. Îi văzuse pe Bogdani chiar săptămâna trecută. Mama împingea căruciorul cu fetița, iar băiatul alerga alături.
“Ana Petrovna, cum ați pus notița pe frigiderul meu? Ușa e încuiată noaptea.”
Femeia în vârstă a clipit nedumerită.
“Notiță? Ce notiță?”
“Cea pe care ați lăsat-o dimineața. Despre zahăr.”
“Nu am lăsat nicio notiță. Despre ce vorbiți?”
Elena Gavrilovna a scos hârtia din buzunar și i-a arătat-o.
“Iat-o aici. Scrie numele vostru.”
Ana Petrovna a luat bucata de hârtie, a cercetat-o atent, urmărind rândurile cu degetul.
“Nu știu”, a spus în cele din urmă. “Nu e a mea. N-am scris asta.”
“Dar scrie clar: Ana Petrovna Bivol.”
“Bivol este numele meu de familie. Dar nu eu am scris notița. Poate cineva glumește?”
Elena Gavrilovna se simțea pierdută. Vecina părea sinceră, dar cine atunci scrisese notița? Și cum ajunsese pe frigiderul ei?
“Știți ce”, a spus ea, ridicându-se, “vă aduc zahăr. Țineți notița, poate vă amintiți.”
“MulțumesElena Gavrilovna s-a întors acasă cu o senzație apăsătoare în piept, hotărând să nu mai pună niciodată întrebări despre Ana Petrovna, dar în fiecare dimineață, când aprindea lumina, privirea îi cădea instinctiv spre frigider, unde magnetul sub forma unui ghiocel părea să aștepte, liniștit, următoarea notiță.
