Un murmur discret al elitei bucureștene se revărsa prin restaurantul de lux, amestecându-se cu zăngănitul delicat al paharelor de cristal. Nicolae Stănescu, un om al cărui nume domina consiliile de administrație de zeci de ani, stătea la masa centrală. Postura lui era impecabilă, costumul croit perfect, iar lângă el, soția sa, Viviana Cruceru, se ținea mândră în rochia ei de seară. Pentru ani la rând, Nicolae fusese simbolul controlului — de neatins, de nezdruncinat.
Dar în această seară, acea imagine începea să se sfărâme.
O chelneriță tânără se apropie, echilibrând două farfurii cu grație. Nu putea avea mai mult de douăzeci de ani, îmbrăcată simplu, dar cu o demnitate liniștită în privire. Când i-a așezat farfuria în față, ochii ei s-au întâlnit aiurea cu ai lui.
Și în clipa aceea, el îngheță.
Ceva în privirea ei l-a lovit ca un val — familiaritate, recunoaștere, o amintire dintr-o viață de demult.
Cu exact cincisprezece ani în urmă.
— Da, domnule? l-a întrebat, observându-i tăcerea bruscă. Vă simțiți bine?
Gâtul lui Nicolae s-a strâns. — Cum… cum te cheamă?
Fata a ezitat. — Ana, domnule. Ana Bălan.
Viviana s-a încruntat. — Nicolae, ce faci? E doar o chelneriță.
Dar Nicolae nu și-a putut lua ochii de la ea. Pulsul i s-a accelerat. — Ana… poți să-mi spui și numele de familie?
Sprâncenele ei s-au încrețit. — Nu… nu știu. Am crescut în îngrijirea statului. Mi s-a spus că am fost abandonată când eram bebeluș.
Paharul de vin i-a scăpat din mână, spărgându-se pe podea. Conversațiile din jur au încetat. Tăcerea s-a lăsat asupra restaurantului.
Fața Vivianei s-a făcut ceară.
Cincisprezece ani în urmă, lui Nicolae i se spusese că fiica sa murise într-un accident tragic. Își mai amintea cum ținuse pătura roz la spital, plângând pentru prima oară după ani de zile. Viviana fusese lângă el, insistând că nu se putea face nimic.
Și totuși… acum stătea în fața lui această fată. Orice fibră din el țipa: Ea e a mea.
— Câți ani ai? glasul i-a tremurat.
— Cincisprezece… aproape șaisprezece, a răspuns Ana precaută.
Furculița Vivianei a scârțâit pe farfurie.
Nicolae s-a ridicat brusc. — Trebuie să vorbim. Acum.
Ana a clipit nedumerită. — Domnule, sunt la serviciu—
— Plătesc eu pauza ta, a spus el, întorcându-se către manager.
Viviana l-a apucat de braț. — Nu fi absurd, Nicolae. Ia loc.
Dar el a făcut un pas în spate, privirea încă țintă în Ana. — Cinci minute. Te rog.
Ana s-a uitat la șeful ei, care a oftat și a dat din cap. — Patruzeci și cinci de minute.
Afară, Nicolae s-a aplecat să-i privească în ochi. — Ai ceva de când erai mică? O semnătura pe piele, poate? Vreo amintire?
Ea și-a atins gâtul. — O semnătură în formă de stea. Și… am fost găsită înfășurată într-o pătură roz. Avea cusută litera „E”. De ce?
Respirația lui Nicolae a devenit precipitată. Acea pătură. Acel semn.
Cu o voce joasă, tremurândă, a șoptit: — Ești fiica mea.
Ana a făcut un pas în spate. — Asta e vreo glumă?
— Nu glumesc, a spus el, vocea crăpând. Acum cincisprezece ani, mi s-a spus că fiica mea a murit. Dar tu… arăți exact ca ea. Ca prima mea soție, mama ta.
Ana a părut șocată. — Nu… nu înțeleg.
Viviana a apărut din nou, cu tensiunea scrisă pe față. — Nicolae, oprește-te. O sperii pe fată.
Privirea lui s-a întunecat. — Viviana… ai știut, nu-i așa? Toți acești ani.
Ea l-a privit fix o clipă, apoi a răspuns rece: — Îți închipui lucruri.
— Nu. Ai ascuns-o de mine. M-ai făcut să cred că a murit. Ai făcut-o să dispară.
Buzele Vivianei s-au strâns.
Ana a lăsat să-i scape un țipăt înăbușit. — Adică… tu m-ai dat afară?
Voci
