Mirosul unui cămin de bătrâni
Știi a ce miroși? A cămin de bătrâni. A camfor și bătrânețe. Nu mai pot așa.
Ana stă la fereastră și privește curtea, unde pisica vecinei, Mitzi, traversează băltoaca cu pași mărunți și hotărâți. Vorbele soțului ajung la ea ca printr-o pânză groasă de bumbac. Nu se întoarce imediat. Doar după câteva secunde.
Ion se află în mijlocul bucătăriei, într-o cămașă albastră proaspăt călcată. Chiar cămașa pe care i-a cumpărat-o Ana în aprilie din piața de lângă Piața Centrală, pentru că el spusese că are nevoie de ceva subțire, care să nu se șifoneze. Ana a ales-o cu grijă, a pipăit materialul, a întrebat vânzătoarea din ce e făcută. Între timp, Ion stătea în mașină și asculta radio.
Mă auzi? întreabă Ion.
Te aud, răspunde Ana.
Vocea ei iese egală, plată. Chiar ea e mirată de asta.
Ion așază o geantă sport pe scaun mare, albastră, cu un logo de firmă. Ana o recunoaște: a stat ani de zile în debara, sub clăparii de schi, pe care nu i-au mai folosit de vreo opt ani.
Plec, spune Ion. Amândoi știm că de mult trebuia făcut pasul ăsta.
Ana privește spre geantă, apoi spre mâinile lui. Mâini liniștite, nu-și rupe cămașa, nu-și ferește privirea. El decisese demult, doar că abia acum rostește cu voce tare ce e deja de netăgăduit.
De mult, repetă ea.
Da. El ridică umerii. Ana, nu vreau scandal. Suntem oameni diferiți, atât. Tu tot timpul aici, cu mama, cu doctori, cu mirosul ăsta. Eu nu mai rezist așa.
Mirosul. Ana se gândește la el. Cinci ani. Cinci ani s-a trezit la șase dimineața, pentru că Maria, mama lui Ion, se trezea la șase, pentru că așa funcționa un organism bolnav și străin, cu alte reguli. Cinci ani de ulei de camfor, scutece absorbante numite elegant păturici absorbante, cinci ani de tuse dincolo de perete, de apeluri nocturne la Salvare. Cinci ani în care munca ei a stat în dosare, în studio, tot mai neatinse, pentru că nu era timp, nu era cine să stea cu mama. Ana, pe cine altcineva să las? îi spusese chiar el.
Știa prea bine.
Pleci chiar acum? întreabă ea.
Da.
Bine, spune Ana, fără să plângă, fără să țipe.
Ion se uită la ea ca și cum ar fi așteptat altceva poate lacrimi, poate certuri, poate întrebarea la cine mergi?. Ea nu întreabă, nu-i pentru că nu știe, ci fiindcă nu mai contează.
Ion ridică geanta, stă câteva secunde cu mâna pe clanță.
Las cheile pe măsuța de la intrare.
Lasă, răspunde Ana.
Sună yala, pocnește ușa scării, patru etaje scurse, Ana le cunoaște perfect. Și brusc se lasă liniștea. Nu firească, ci cum e atunci când stingi televizorul care mergea pe fundal de-atâta vreme, încât îi uitasei zgomotul, și doar când se oprește, simți cu adevărat cât de tare te deranja.
Ana privește spre cheile pierdute pe măsuță. Pe scaun nu mai e geanta.
Se întoarce în bucătărie, umple din nou ibricul de apă.
Cu cinci ani în urmă, Maria a făcut accident vascular chiar la masa de ziua lui Ion. Ana făcuse o plăcintă cu vișine, Maria îi spusese tare bună, apoi a scăpat furculița și s-a uitat direct la Ana, cu privirea aceea care nu are nevoie de cuvinte. Ana a chemat Salvarea. A stat lângă ea, i-a ținut mâna, care nu mai răspundea la strângere.
Ion, în seara aceea, era la o petrecere cu colegii. A răspuns la telefon abia la a treia încercare.
Medicii au spus că partea stângă e semi-paralizată, că recuperarea va dura mult, că e nevoie de îngrijire, că ar putea fi acasă doar dacă tot timpul e cineva lângă ea. Ion spusese: Tu oricum nu muncești la capacitate maximă, Ana. Proiectele Ea nu l-a contrazis. Dosarele cu schițe le-a adunat și le-a băgat într-o cutie, pusă în studio.
Fierbe ceaiul. Ana toarnă în cană, se oprește la geam. Pisica a dispărut. Băltoaca e tot acolo.
Primele trei zile Ana aproape că nu iese din casă. Nu că nu ar putea, ci doar nu vede la ce. Corpul e obișnuit cu rutina: deșteptarea la șase, la șapte și jumătate proceduri, la zece micul dejun, la unu prânzul, la patru ieșitul pe balcon cu scaunul cu rotile, la șapte la culcare. Acum programul nu mai există, iar corpul n-are răspuns.
Se plimbă dintr-o cameră în alta. Se uită la lucruri: scaunul cu rotile, pungile cu scutece sub pat, cutia cu medicamente etichetate de mâna ei: dimineața, seara, la tensiune. Maria a murit de trei luni, în somn, liniștită. Dar toate au rămas acolo, exact la locul lor, Ion nu a dat nimic la o parte, iar Ana n-a avut putere.
A patra zi aduce trei saci mari de gunoi negri și începe.
Ordonează totul, fără grabă. Scutece, sonde, mănuși, păturici. Mai apoi medicamente, pachet după pachet. Scaunul cu rotile îi dă cel mai mult de furcă, pentru că își amintește cum au ieșit împreună de atâtea ori pe lângă bloc, Maria privind pomii ca și cum i-ar vedea pentru ultima dată. Demontează cât poate, duce bucăți la ghena de la parter în trei drumuri.
Apoi stă minute lungi sub dușul fierbinte.
Când iese și se uită în oglindă, vede ceva ce nu mai văzuse de mult: pe sine. Nu infirmiera, nu soția, nu fiica în toate dar nu cu acte. Doar o femeie de cincizeci și doi de ani, cu părul ud, griul strecurat timid pe la tâmple, demult nevopsit, fiindcă nu avea cine să observe.
Dimineața, a cincea zi, sună la frizerie.
Coafeza, Sonia, treizeci și ceva de ani și mâini iute, pricepute, nu pune întrebări atunci când Ana spune că vrea scurt și ceva pentru firele albe. O privește cu atenția profesionistă a unui om care chiar vrea să ofere soluția potrivită.
Aveți o nuanță naturală foarte plăcută, îi spune. Pot să fac niște șuvițe, să integrez firele albe. Și o tunsoare scurtă, dar să vă descopere gâtul. Aveți un gât frumos.
Faceți ce credeți, aprobă Ana.
Două ore stă în scaun, privind în oglindă femeia care prinde contur nu nouă, tot ea, dar spălată de ceva ce s-a depus peste ani și a ajuns invizibil.
Când iese în stradă, vântul de octombrie îi răvășește părul proaspăt tăiat. Ana stă și se miră că nu a mai simțit de mult vântul în păr. N-a mai avut timp să stea în loc, mereu se grăbea: la farmacie, la policlinică, acasă.
Acum nu se mai grăbește.
Își ia o cafea la pahar, de la buticul de la colț, și merge aiurea, fără țintă.
Divorțul durează patru luni.
Ion vine la tribunal cu avocat, tânăr, elegant, vorbește repede și privește peste capetele celor din sală. Ana se prezintă singură. Nu crede că e nevoie să se bată pentru nimic.
La a doua ședință Ion vine cu cealaltă. Ana o privește fugăr, tânără, vreo treizeci și cinci de ani, păr blond-strâns în coadă, pardesiu în carouri, pantofi cu toc. Stă un pic la distanță, ținând telefonul cu ambele mâini. Aruncă o privire spre Ana, scurtă, indiferentă, cum te uiți la un străin într-o coadă.
Ana simte că acolo nu există superioritate. Doar distanță.
Ana, șoptește Ion. Trebuie să discutăm despre apartament.
Nu e nevoie, răspunde Ana.
Dar
Ion, îl privește calm. Vreau studioul. Cel mic, de pe Calea Florilor, pe care îl aveam înainte de căsătorie. Restul apartament, mașină, grădină împarte cum vrei.
El tace.
Ești sigură?
Da, foarte.
Avocatul notează grăbit. Ion are o privire pe care Ana nu o recunoaște pe loc. Apoi: așteaptă să negocieze, să amintească anii de sacrificiu cu Maria, cine și cum a pus totul la bătaie.
Ea nu insistă. Nu pentru c-ar fi nedrept, ci pentru că nu mai vrea discuția asta. Nu vrea să audă scuze sau să fie atacată. Nici lacrimi încă nu curg, dar le simte undeva în piept, povara amânată.
Studioul ei e pe Calea Florilor etajul doi la o casă veche, 22 de metri cu tavan înalt și o fereastră mare spre nord. L-a cumpărat la treizeciși patru de ani, la scurt timp după ce a terminat facultatea, cu banii strânși în trei ani de proiecte mici. Acolo stă masa cu planșetă, rafturile cu dosare, ghivece cu flori care n-au murit, au supraviețuit griului, liniștite.
Prima noapte după semnarea actelor o petrece acolo, pe o canapea pliantă, privind tavanul. Se întreabă: Și acum?.
Nu-și găsește răspunsul, dar nu se sperie. Nu așa cum se temea.
Suna la biroul SilvaVerde, cu care lucrase înainte. Secretara se bucură, îl pasează lui domnul Dumitru Pavel. El e politicos, își amintește de proiectele ei, de parcul de la spitalul de copii, îi spune vorbe bune. Apoi: Ana, cinci ani sunt mult. S-au schimbat multe, și piața, și clienții. Avem nevoie de oameni care să….
Înțeleg, zice Ana.
Dacă se eliberează ceva, vă contactăm.
Nu crede că va suna nimeni.
Al doilea telefon, la atelierul privat unde lucra cândva colega de facultate, Mariana. Ea se bucură, dar la câteva minute vorbește despre cerințe noi, tineretul cu softuri de ultimă oră, știi, concurența….
Al treilea apel, din inerție: la Direcția de Spații Verzi. Pauză, apoi refuz politicos.
Ana lasă telefonul pe pervaz și se uită pe fereastră: noiembrie, copaci goi, trecători cu gulere ridicate.
Cinci ani e mult, își dă seama. Nu înăuntru. În afară. Oamenii s-au rearanjat, locul ținut pentru ea, cu ușa între-deschisă, e deja ocupat.
Deschide laptopul, caută softuri noi de design peisagistic. Citește până la două noaptea, bea ceai, notează. Lucruri complet noi, și altele vechi, cu nume schimbate.
În decembrie găsește de lucru: nu ce dorea, dar un început. Ajutor la o pepinieră la margine de oraș, condusă de tanti Vera o femeie energică și dură, care evaluează rapid pe toți și toate: util, nu util.
Te pricepi la plante? întreabă Vera.
Da.
Atunci rămâi. Salariul mic, dar e muncă pe bune.
Chiar e pe bune: vine la opt, îngrijește răsaduri, transplantă, explică clienților. Nu e apogeul, dar e real. Mâinile afundate în pământ, miros de frunze, rânduri drepte de ghivece în care ceva crește.
Află acolo de sera abandonată de pe Strada Răului, la fostul grădina botanică. Un director de acolo tot încearcă ceva, dar n-are oameni, îi zice Vera.
Nu merge chiar atunci. Se tot gândește. Într-o duminică, se îmbracă și pleacă.
Sera se ascunde în spatele copacilor bătrâni din parc. La intrare, sticlă jegărită, schelet metalic ruginit, câteva ferestre schimbate cu placaj. Aleile pline de frunze uscate.
Dar înăuntru…
Ana deschide ușa grea, simte aer cald și umed, și se oprește.
E dezordine, dar una vie. Plantele cresc peste tot: unele se întind spre lumină, altele cad, se sprijină unele pe altele, vreun fir de liană încolăcit pe un suport bătrân ajunge până sus. Portocali cu fructe mici, ghivece vechi cu palmieri crescuți necontrolat, orhidee uitate pe rafturi, cu iubire puse cândva, dar lăsate de izbeliște apoi.
Stă și privește. Ceva adunat în ea, mic și reținut, începe să se dezmorțească.
Aveți programare? o întrerupe o voce.
Un domn în vârstă, cu pulover tricotat și ochelari pe vârful nasului, iese din lateral. Mâini de om obișnuit cu munca.
Nu. Iertați-mă, m-a atras locul. Dacă deranjez, plec.
De ce să nu intrați? îi răspunde el. Nicolae Sandu. Director, să-i zicem.
Ana Miron. Peisagistă. Cu o pauză de cinci ani.
El doar se gândește, nu pare să judece.
Veniți să vă arăt, o invită.
Merg două ore prin seră. Nicolae povestește ce a fost, ce e, ce a încercat și ce nu a mers. Sera închisă oficial temporar de șapte ani, dar a rămas a nimănui, nici ștearsă, nici salvată.
A obținut să lucreze aici, voluntar, dar nu sunt oameni. Doar el, zilnic, udă, fertilizează, controlează temperatura. Singur.
Pot să vă ajut, zice Ana la final.
Nu pot plăti deocamdată.
Înțeleg.
Atunci veniți joi.
A venit joi. Apoi iar. Și a rămas. Pepiniera a lăsat-o, Vera nu s-a supărat: Bine faci, tu nu ești pentru ghivece.
Sera devine proiectul ei real după ani.
Lucrează metodic. Întâi inventariază tot, fiecare plantă, locul, starea, scrie totul exact. Apoi analizează spațiul. Sera e mare, patru sute de metri pătrați, dar înăuntru e haos. Stabilește un registru, desenează scheme ca pe vremuri în facultate, cu mâna, fiindcă așa gândește.
Zona citricelor aici, îi arată lui Nicolae că e aer mai uscat și parfum.
E parfum, aprobă el. Iarna, când vii de afară, simți diferența.
În centru păstrăm palmierii. Dau înălțime spațiului. Sub ei punem arbuști tropicali. Vreau să trag niște alei.
Alei? Să aibă oameni pe unde umbla.
Vor veni, crede Ana.
Vorbele nu sunt pentru consolare; Ana are convingerea celui ce a gândit mereu spațiul pentru oameni.
Iarna lucrează intens. Cumpără plante, repară geamuri, investește banii rămași de la divorț. Nicolae e mereu acolo, vorbește cu plantele nu ca excentric, ci simplu și curat.
Ianuarie o face să-i sune vechii prietene, Rita din faculate. După mulți ani. Rita răspunde a treia oară, tace mult, apoi:
Ana, trăiești?
Da.
Slavă Domnului. Ce-ai pățit?
Povestesc la tine. Unde ești?
Acasă, fac plăcinte. Hai.
Ana merge. Stau pe bucătărie, beau ceai, apoi un pahar de vin, Ana povestește. Rita o ascultă tăcut, nu sfătuiește, nu sare cu concluzii.
Dar Ion, știe ce faci? În seră?
La ce i-ar trebui.
Am înțeles. Și ești bine?
Ana reflectează.
Pentru prima dată după mult timp, da. Sunt bine.
Rita aprobă scurt, nu revin la subiect.
Februarie aduce o surpriză.
Ana aduce plante noi: câteva ghivece cu mușcate, un tufiș de rozmarin la preț de nimic. Nicolae e ocupat la celălalt capăt ale serei, Ana aranjează de una singură. Ușa se deschide, apare un bărbat vreo 58 de ani, într-o geacă, cu o tabletă sub braț, umeri largi, ochi atenți și gesturi cumpătate.
Scuzați, Nicolae Sandu e aici?
În spate, după palmieri.
Mulțumesc. Se uită curios. Devine tot mai frumos. Am trecut acu ceva luni arăta altfel.
Altfel, aprobă Ana.
Dumneavoastră ați făcut?
Împreună cu Nicolae.
Dar ideea a fost a dvs.
Nu s-a mirat, el vede structura, nu doar estetica.
Sunteți…?
Alexei Petrescu, inginer. Mă ocup de acoperiș, să nu mai plouă înăuntru.
Secțiunile 3 și 7, zice Ana.
O privește interesant.
De unde știți?
Sunt aici zilnic.
Se retrage către Nicolae. Revine după douăzeci de minute, discuții rapide, apoi se pregătește de plecare.
Pot să întreb? spune.
Da.
Mandarinii ăștia înfloresc la primăvară?
Dacă menținem temperatura, da.
Dar cum știu că pregătesc mugurii?
Vezi muguri mici, verde-închis, bombate. În trei săptămâni, înfloresc.
Mulțam.
Trece la treburi. Nicolae e încântat:
Om fain, e cu noi de doi ani, tot repară aici.
Apare iar o săptămână mai târziu, cu documente, merge cu băgare de seamă, întreabă detalii. Ana doar lucrează. Se întâlnesc între ghivece de lămâi.
Ce făceați înainte? întreabă el firesc.
Design peisagistic, spații urbane.
Se vede.
După seră?
Cum ați gândit traseul: ai circulație, nu doar flori.
Discută colegial. Ana e mirată: de când nu a mai vorbit cineva așa, cu sens?
Martie aduce primii vizitatori. Ana și Nicolae pun un anunț la poarta parcului și online. Prima zi, șapte oameni; a doua săptămână, treizeci. Copii adulmecă portocalii, bătrâni rememorează rozmarinul bunicii. Lumea vine.
Nicolae, emoționat:
Datorită dumitale merg lucrurile.
Datorită nouă, zice Ana.
Direcția e decisă: post oficial specialist principal peisagist.
Cum sună, râde Ana.
E mult mai mult decât merge și-așa. E firescul bun.
Aprilie. Alexei o invită la o cafea nu de iubire, știu o terasă bună, lucrați de-o oră fără pauză. Iese la iveală: are o fată în alt oraș, e divorțat de opt ani, îi plac clădirile vechi.
De ce? întreabă ea.
E acolo poveste. Fiecare spațiu e o conversație peste timp. Nu-l face unul singur.
Dar sera?
E specială. Aici conversația nu s-a terminat, e vie.
Ana se bucură o privire fără insinuări, doar atenție.
Discută o oră, merg împreună până la seră. Alexei promite să revină pentru reparații. Ana realizează cât de firesc se simte să ai pe cineva lângă care poți respira ușor, nu pentru ce face, ci pentru ce e.
Povestește Ritei. Aceasta cere amănunte:
E serios?
Nu știu încă.
Întreabă-l!
Ana râde în hohote cât de bine e să râzi liber!
Despre Ion află accidental. O sună Nina, fosta vecină.
Ana, să nu înțelegi greșit ai aflat?
Ce anume?
Asta, A… fata cu care e, a plecat. În mai. Fie că el voia copii, fie altceva…
Mda, zice Ana.
Un fost coleg a lui Ion, Anton, o sună:
Anei, a trebuit să-mi spun… Ion nu mai lucrează în companie de trei luni, e greu pentru el.
De ce te simți nevoit să îmi spui?
Tăcere.
M-a sunat de câteva ori. E greu.
Bine, Antone. Dar nu sunt eu soluția.
Ana merge în seră. Iunie: în parcul de afară înflorește liliacul; în seră, aer rece de la aparate, mandarinii au dat fruct mic. Mâinile în pământ, printre plante.
Se gândește la Ion uneori. Nu des, dar nu uită. Primele lor ani fuseseră buni, până derapajul subtil, cu ușor mai puțină grijă, mai multă nerăbdare, întrebarea tu cum ești? tot mai rară. Și ea a dispărut, pierdută în grijă, nevăzută-n propriul cămin.
Dar acele cuvinte. Miroși a cămin de bătrâni.
Asta doare. Oamenii nu spun așa ca să plece, spun ca altul să răspundă cu vina lui.
Ia din nou stropitoarea, merge printre plante.
Alexei apare periodic uneori de lucru, alteori doar să discute. Se întâmplă să aducă smochin: M-am gândit să-l plantăm aici. Nicolae, entuziasmat.
Ana îi explică și vede că Alexei ascultă. Chiar ascultă, nu doar așteaptă să termine.
În iulie merg la o expoziție de arhitectură în centru. Alexei cunoaște un sfert din expozanți, îi povestește cum și cine a construit. E discuție de specialiști, vie.
De ce reabilitari? întreabă Ana.
La vechi vezi greșelile adevărate, umane, nu calculul. Și poți înțelege omul de-acum o sută de ani. Te apropii, nu judeci.
Ana reflectează. Poate așa trebuie să vezi trecutul: nu ca pe un eșec, ci ca pe o greșeală pe care o poți înțelege.
August e caniculă. Sera tot mai căutată: tururi, copii, o profesoară vine cu un ciclu de ore de biologie. Nicolae e bucuros:
E lucrarea dumitale!
E a noastră!
În septembrie, telefonul sună într-o seară de vineri: Ion. Ana nu a șters numărul.
Așteaptă câteva secunde.
Da?
Ana Ești ocupată?
Da. Ce vrei?
Trebuie să vorbim. Vreau să te văd.
De ce?
Am nevoie să discut.
Ana se uită pe geam: seară de septembrie, lumea se duce, se întoarce.
Despre ce să vorbim, Ion?
Multe. Ana, îmi e greu.
Te ascult acum.
Față-n față. Unde lucrezi?
Sera de pe Strada Răului, în program.
Și închide.
Apare în octombrie, într-o zi de marți. Ana aranjează suporturi pentru orhidee. Vine cu un buchet de crizanteme din piață, puse într-un săculeț. O privește lung, fără graba de altădată.
Bună.
Bună.
Foarte frumos aici.
Știu.
Îi întinde buchetul. Ana îl ia, vede mâinile stinghere, apoi mulțumește.
Sede la o masă cu două scaune împletite și o etajeră cu reviste de grădină. Nicolae dispare discret.
Arăți bine, spune Ion.
Mulțumesc.
Nu, chiar bine. N-am mai văzut așa…
Așa cum?
Vie. Nu doar preocupată.
Sunt tot eu.
Nu, nu ești.
Ana tace.
Ana, știu ce-am făcut. Știu și ce ți-am spus atunci. A fost nedrept.
Da.
Nu realizam. Am fugit. Mi-a fost frică.
De ce?
De bătrânețe, de boală, de lipsă de sens.
Multe vreme nici eu nu știam. Apoi m-am lămurit.
Vreau să mă întorc.
Ea îl privește, știe ce simte: nu mai e mânie, doar înțelegere. El nu a fost un rău voitor; a făcut cum a știut.
Șanse?
Nu.
De ce?
Am ales altceva.
Ce?
Asta. Sera, plantele, munca, pe mine.
Ion înțelege. Nu pentru ranchiună, ci fiindcă e adevărul.
Și despre inginer întreabă: Cu el ești?. Ana e calmă: Nu mai e treaba ta.
Am înțeles.
Mă bucur că ai venit. Chiar. Acum totul e clar.
Ai fost cea mai bună soție. N-am știut să apreciez.
Știu, spune Ana și se ridică. Dacă vrei, te conduc prin seră.
Nu, mulțumesc. Plec.
Drum bun.
Îl urmărește cu privirea. Apoi ia crizantemele, le pune într-o vază. Sunt flori rezistente, țin mult dacă le dai apă.
Nicolae revine, se face că n-a auzit nimic.
Bem un ceai?
Bem.
Sorbind ceai, Nicolae îi povestește despre fluturii de portocal, ce-ar putea trăi aici vara dacă ar amenaja. Ana ascultă, încântată de o idee bună pentru copii.
Octombrie alunecă în noiembrie. Ana depune proiectul de extindere, primește confirmarea. Nicolae aduce tort, mănâncă amândoi la birou, râd că au murdărit desenele cu firimituri.
Alexei apare tot mai des, nu doar profesional. Într-o zi vine cu vin fiert în termos.
Noiembrie, zâmbește. V-am adus.
De unde știți că accept?
Știu.
Râde.
Stau la masa de la intrare, afară parcul e dezgolit, Alexei toarnă vin în ceșcuțe. Aroma de cuișoare și portocal.
Povestiți-mi de proiect.
Ana desenează, el dă sugestii tehnice, discuție egală: fără superioritate, fără favoruri, doar profesioniști reali.
Aici dublăm sticla, scăpăm de condens.
Structura ar ține la suprastructură?
Calculăm. Vreți să vă ajut?
Aș vrea.
Se privesc în ochi, sincer, cald.
Ana, îmi place să discut cu dumneavoastră.
Și mie.
Se uită spre geam. Fulgi înceți și subțiri se topesc aproape imediat primul viscol slab.
Ninge.
Da.
Ana ține cana cu vin fiert, încălzindu-i palmele, iar în seră miroase a portocale și brad. Dincolo de geam, primul semn de iarnă.
Înăuntru e cald, totul verde și viu.
Asta e realizarea anului: un loc în care e cald, chiar dacă dincolo totul se schimbă.
Vă gândiți la ceva? întreabă el.
Da.
Lucruri bune?
Ana privește la mandarine, la orhidee, la palmieri și la acei fulgi subțiri ce se topesc pe tavanul de sticlă.
Da. La ceva bun.
El nu răspunde. Îi mai toarnă vin fiert și stau lângă, în seră, privind primul omăt.
