Mișcă-mișcă!

Fiecare dimineață începe cu pregătirea copiilor pentru o nouă zi de învățământ. Pe fiica mea cea mai mare o duc la școală, iar pe cea mai mică – la grădiniță. Și după toate acestea, fug să-mi rezolv problemele.

Ieri, când am însoțit-o pentru prima dată pe fiica cea mai mare până la porțile școlii, m-am hotărât să merg la grădiniță pe un alt drum, nu am trecut niciodată pe acolo, deși este mai scurt. Mezina este mereu veselă de dimineață, cu obrajii roșii și foarte vorbăreață. Stând în cărucior, flutură din jucărie și strigă trecătorilor cele mai frumoase perle ale vocabularului său: ham-ham !!!  meow!!!  pisi !!!  măr !!!  tati!!!  înoată!!  plinde!!!  lala!!!  Ajutor !!!

Anca mea nu-l va lăsa pe nimeni fără atenție.  Și deodată mă întorc spre cărarea deszăpezită, acesta era motivul pentru care am decis să schimb traseul. Dar imediat mi-am dat seama că ideea nu părea prea bună, pentru că partea deszăpezită era foarte îngustă și nu puteam trece cu căruciorul nostru.

Deși, mai avem de mers vreo 60 de metri, așa că n-am încotro. Da, sunt o româncă și nu mi-e frică de niciun obstacol, așa că după ce am expirat adânc, am mers înainte cu încredere.

La început am încercat să trag căruciorul la mine, dar mai să scap cel mai valoros lucru din el – pe fiică-mea. Căruciorul s-a înclinat și Anca a atins zăpada cu obrajii, dar a strigat: “Oh! Oh! Oh! Ajutor!” Eram deja foarte epuizată și asta e doar jumătatea drumului.

Și deodată înțeleg că am creat un ambuteiaj, pentru că în spatele meu se adună oameni, unul după altul, care ar merge cu plăcere mai repede, dar pentru asta trebuie să mă ocolească împreună cu căruciorul prin nămeți de jumătate de metru. De aceea, oamenii merg din spatele meu cu viteza căruciorului iar eu le simt toată tensiunea și nervii. Așa că am decis să iau toată voința în pumn și să accelerez, dar, din păcate, în acel moment, roțile au rămas în sfârșit blocate în zăpadă și pur și simplu am alunecat pe loc.

Și deodată am auzit un strigăt: “Mai repede, mai repede! Ei bine!”, Era de toate: Și frică, și panică, și isterie, și ultima șansă de a scăpa… De groază, mai să mă așez pe zăpadă: era ireparabil…

Una din două: sau în spatele nostru vine un dezastru natural: o avalanșă, tornadă, uragan, cutremur;  sau un lup a scăpat de la grădina zoologică noaptea și până dimineața ajunseseră în zona noastră. Pentru că numai aceste motive ar putea servi astfel de strigăte.

Era strigătul unui bărbat care fugea de o tornadă.

Bineînțeles, nu sunt un alergător olimpic, dar felul în care am alergat pe această potecă cu căruciorul, ale cărui roți era umflate de zăpadă, merită o medalie. Și vreau să remarc că nu am folosit nici o picătură de dopaj, ei bine, cu excepția omletelor, dar vă asigur că această cursă nu ar stânjeni onoarea țării la nicio Olimpiadă. „Ei bine, mai repede, mai repede!”

Ajungând într-un spațiu locativ, m-am întors brusc pentru a dizolva ambuteiajul și deodată am început să respir greu. Mi-am dat seama ca nu o sa ma pot deplasa mai departe în acest ritm, și am decis să las baltă, pana la urmă am lopata Ancăi, o sa ma apăr. Iar doamna care a strigat: „Mai repede, mai repede!”  care era într-o pălărie de modă veche, a sărit cu dibăcie pe treptele autobuzului și de acolo și-a fluturat pălăria spre noi.

– Doamne, ce m-am speriat.  – A recunoscut băiatul în haine sport.

– Da, am crezut că inima mea se va opri.  spuse domnișoara în haină de nurcă.

– Oh, nu mai spune. A spus fata cu o insignă pe rucsac care înfățișa un băiat cu ochi mici

“Patine!”  Igogo!  – Anca  mea a susținut conversația.

Am analizat poteca, nu erau acolo nici lupi, nici tornade.

Doar o femeie cu o pălărie ciudată a ajuns în autobuz.

Оцініть статтю
Mișcă-mișcă!