Elena, o femeie de 67 de ani din Chișinău, își păstra cu sfințenie obiceiul de a se plimba zilnic prin Parcul Valea Morilor. În ziua aceea însă, o melancolie puternică i s-a strecurat în suflet, gândul ducând-o înapoi la vremuri mai fericite. Odinioară, totul părea la locul lui, familia mergea bine, iar băiatul ei se ridica în carieră cu pași repezi. Dar o zi nefastă i-a dat peste cap tot rostul. În timp ce muncea de zor la București, fiul ei s-a stins pe neașteptate, înecat în circumstanțe rămase neelucidate. Durerea a fost prea mare pentru soțul ei, care de atunci tot bolnăvicios și abătut a devenit, umblând aiurea, lipsind nopțile de acasă și, până la urmă, căzând victimă unui accident mortal.
La cincizeci de ani, Elena s-a pomenit văduvă și fără familie apropiată. Pensia primită era decentă, 4500 de lei moldovenești lunar, dar singurătatea îi ocupa zilele. Norocul ei mare a fost Vlad, un băiat din mahala, care o vizita adesea și o ajuta la treburi.
Într-o dup-amiază spre iarnă, în drumul către blocul ei din sectorul Botanica, Elena a zărit o ambulanță la scară și mulțime adunată. Printre oamenii bulversați, Vlad era lângă targa pe care se afla mama lui, strigând-o cu lacrimi să se trezească. Un polițist i-a cerut cuiva din familie să-l ia pe băiat, însă Elena a pășit hotărâtă și s-a oferit să-l ducă la ea pentru noapte. Agentul i-a luat datele, avertizând-o că autoritatea tutelară va investiga situația. Știa că n-avea puterea deciziei, dar și-a dorit mult ca Vlad să rămână la ea.
A trecut aproape o lună până au venit cei de la Protecția Copilului. În tot acest timp, Elena și Vlad s-au obișnuit unul cu altul; ea gătea plăcinte cu brânză și îi cânta doine seara înainte de somn. Îl simțea ca pe fiul ei, iar apartamentul nu îi mai părea pustiu. I-a spus cu sufletul deschis doamnei de la Direcție că vrea să-l crească, dar legea, i s-a spus, nu dă nicio șansă unui suflet bătrân să adopte, oricât de mult ar vrea. Cu toate astea, Elena știa că liniște nu va mai găsi fără Vlad aproape.
