22 februarie, 2025
Astăzi am deschis jurnalul și mi-am lăsat gândurile să curgă pe hârtie, așa cum întotdeauna fac când vântul rece bate prin ferestrele mici ale casei noastre de la marginea satului din Orhei.
Buni, uite! am strigat la bunicul, Pavel Ioniță, în timp ce, cu nasul lipit de geamul învechit, îmi arătam spre curte. Uite că e un cățeluș!
Pe lângă poarta de lemn se zărea un câine hrabie, negru ca funinginea, cu o blănașă murdară și coastele la vedere.
Și iarăși ăla, a mârcit Pavel, strângându-și cizmele de piele și trăgând cu putere de ciocanul de lemn. E a treia zi când ne tot turmează. Departe de noi, năpăstui!
Mi-a aruncat un băț spre el, iar cățelul a sărit, dar nu a fugit. S-a așezat la câțiva metri de noi, privind fix. Doar privea.
Bunicule, nu-l alunga!, am prins mâna lui de mânecă. Probabil că-i foame și îngheață!
Eu am destule griji, a răspuns el cu o voce groasă. Altădată aduce gândaci, boală, să nu ne mai ținți departe!
Câinele și-a înclinat coada și a plecat. Dar când Pavel s-a retras înăuntru, el a revenit, cu ochii mari și blânzi.
Trăiesc cu bunicul de șase luni, de când părinții mi-au părăsit viața în munții din Muntenia. El m-a luat sub aripa lui, deși nu a fost niciodată un om al copiilor. Era obișnuit cu liniștea și cu rutina zilnică.
Aici, în această casă rece, eu plângeam noaptea și întrebam mereu: Bunicule, când se vor întoarce mama și tata? Cum să-i spun că nu se vor întoarce niciodată? El doar murmura și se întorcea spre televizor. Amândoi trăiam cu greutăți, dar nu aveam unde să fugim.
După prânz, pe când bunicul dormea cufându-se în căldura televizorului, am ieșit încet în curte cu un bol de supă rămasă.
Hai, Pufi, i-am șoptit. Îţi dau un nume. E drăguț, nu?
Cățelul s-a strecurat încet, a sorbit tot ce era în bol și s-a așezat cu botul pe lăbuțe, privind-mă cu recunoștință.
Ești bună, i-am mângâiat capul. Foarte bună.
De atunci, Pufi nu a părăsit curtea. Aștepta lângă poartă, mă veghea când mergeam la școală și mă întâmpina când mă întorceam. Iar când Pavel ieșea afară, urla în sat:
Încă o dată! Cât poți să fii supărat?
Dar Pufi a înțeles: omul poate lătra, dar nu mușcă.
Vecinul nostru, Sorin Niculaș, sta la gard și tragea o țigară, urmărind spectacolul. A intervenit:
Pasha, de ce-l alungi?
Că nu-mi trebuie un câine, e ca o durere de dinți! am răspuns.
Poate că Dumnezeu ți-a trimis pe el fără să-ți dea rost, a șoptit Sorin.
Pavel a întors o sprânceană, dar nu a spus nimic.
O săptămână a trecut și Pufi stătea la poartă în orice vreme, în zăpadă și îngheț. Eu îi aduceam mâncare în secret, iar Pavel pretindea că nu observă.
Bunicule, pot să-l las pe Pufi în pod? am implorat în timpul cinei.
Nu! În casă nu e loc pentru animale! a bătut el din pumn pe masă. Nu e loc pentru dar!
Am clătinat buzele și am tăcut. Noaptea, bunicul nu a putut să adoarmă. Dimineața a privit pe fereastră și l-a văzut pe Pufi încolăcit în zăpadă. Va muri curând, a gândit, și un nod amar i-a strâns inima.
Sâmbătă am mers la iazul de lângă sat să mă dau cu săniile. Pufi a alergat după mine, lăsând urme pe gheață. Am strigat:
Uită-te cum zbor! și am sărit spre mijlocul lacului. Gheața a căzut sub greutatea mea.
Apa era neagră, rece ca un coșmar. Am început să mă lupt cu valurile, să strig, să implor salvarea.
Pufi a stat o clipă nemișcată, apoi a alergat spre casă. Pavel, care cioplea lemne, a auzit lătratul disperat. S-a întors, a luat o bâtă lungă și a pornit la drum.
Ce-i cu tine, nebună? a strigat el, neînțelegând urgența.
Pufi nu se opri. A sărit din nou, a tras de hainele mele și a țipat.
Lila! am strigat eu, și am început să alerg spre ea.
Pavel a ajuns la marginea gheții, a văzut o suprafață neagră și auzit lăstuiul apei.
Ține-te bine! a strigat el, luând o grindă și încercând să mă trag spre mal.
Am tras cu forță, iar Pufi, cu ochii în setea de salvare, a sărit înapoi spre mal. Am fost scoasă din apă, dar mâncării erau albă și gheață pe față. Pavel m-a șters cu mâna tremurândă și a bătut din genunchi, rugându-mă să-mi aducă milă.
Bunicule, unde e Pufi? am murmurată, tremurând.
El a ridicat capul și a răspuns cu vocea zguduită: E aici, lângă tine.
Pufi stătea lângă mine, tremurând de frig și de frică.
Acest incident a schimbat ceva. Pavel nu a mai țipat la câine, dar nici nu l-a lăsat în casă.
Bunicule, de ce? am întrebat, cu ochii plini de lacrimi. M-a salvat!
M-a salvat, dar nu are loc în casă, a răspuns el, ochii lui grei de obicei. Așa am învățat să trăiesc.
În seara aceea, vecinul Sorin a intrat să ia ceai. Am stat la masă, am fumat și am vorbit despre păsări și zăpadă.
Ai auzit ce s-a întâmplat? a început el, încercând să nu pară prea curios.
Da, am răspuns eu. Câinele a fost bun, chiar dacă nu-i de loc.
Așa e, a replicat Sorin. Viața nu-și dă voie să fie neatinsă. Tu ai arătat milă.
Februarie a fost aspru. Vântul a lovit ferestrele, ninsorile au înghețat drumurile înălțându-le la înălțimea genunchilor. Pavel a curățat aleile în fiecare dimineață, iar Pufi a rămas lângă poartă, slăbit, cu blana curgând ca un fir de praf.
Bunicule, privește-l, i-am cerut, trăgând de mânecă. E aproape murit.
El și-a ales să stea aici, a zis Pavel, aruncând o privire rece. Nimeni nu l-a obligat.
Dar el…
Destul! Nu-mi spune din nou același lucru! a strigat el, lovind masa cu piciorul. Nu vreau să aud despre dar.
M-am retras în camera mea, așteptând ca jurnalul să fie singurul loc unde pot plânge.
În noaptea aceea, o furtună a lovit casa, făcându-se valurile de zăpadă să bată la ușă. Pavel s-a întors în pat, nu a putut să doarmă. Vremea de câine, s-a gândit, nu are rost să-mi pese.
Totuși, când a deschis fereastra dimineața, a văzut ceva negru în zăpadă lângă poartă.
Probabil o bucată de gunoi, a zis el, dar inima i-a sărit în piept.
A îmbrăcat haina groasă, a pus cizmele și a ieșit afară. Zăpada era adâncă, până la genunchi. S-a apropiat de poartă și a rămas uimit. Pufi zăcea acolo, învelită în zăpadă, cu urechile și coada expuse.
A murit, a gândit, și un gol l-a cuprins. Dar când a scos zăpada, a văzut că respira cu un oftat slab, ochii lui stânjeniți.
Rău, a oftat, de ce nu a murit?
A ridicat cu grijă câinele pe brațe și a spus: Hai, haide-te și te fac să nu mori.
Pufi era goală, doar oase și blană, dar încă caldă. A închis ochii și a șoptit: Huh.
Hai să mergem acasă, i-a zis Pavel, și o să-ți dau de căldură.
Lăsândul pe marginea drumului, ia pus o pătură sub braț și a intrat în casă, cu Pufi în brațe.
Bunicule? a apărut Lăcrămioara la ușă în pijamă. Ce sa întâmplat?
Ai înghețat, a răspuns el cu vocea tremurândă. Cred că are să se încălzească puțin.
Am alergat spre el, ținând un castron cu lapte cald. Este vie?, am întrebat cu glasul tremurând.
Viață, viață. Pune-i lapte.
Am turnat laptele, iar Pufi a început să lingă încet, apoi din nou, și din nou. Am stat lângă foc, eu și buniul, privind cum bătrânul cățel își ridica capul și mă privea cu recunoștință.
Este doar temporar, a zis Pavel, dar până se întărește, rămâne aici.
Eu am zâmbit, știind că el îmi ascunde bucățele de carne și mă încălzește în nopțile de iarnă. Nu-l va da afară, am șoptit. Nu îl va da afară.
Dimineața, Pufi era așezat pe covorașul lângă sobă, ochii înlăcrimați, ca și cum ar fi cercetat fiecare detaliu al casei.
A început să se dezmorțească?, am întrebat.
A, și sa ridicat coada, a răspuns el, trăgânduse de pantalonii lui.
După mic dejun, am pus o haină groasă și am ieșit afară să repar clădirea veche de lângă hambar. Săpa am rămas cu un ciocan, niște scânduri și câteva cuie.
Lila!, am strigat în casă. Hai aici!
Lăcrămioara a ieșit, cu Pufi lângă ea, dar nu se uita la mine.
Uite, săritul acela de pe acoperișul vechi e rupt, am arătat spre hambar. Poate-l reparăm.
De ce, bunicule?, a întrebat Lăcrămioara.
Că e o ruină și nu are rost să stea așa, a răspuns el, trebuie să fie în ordine.
Am adus scânduri, am bătut cu ciocanul și am râs de fiecare cuie greșit puse. Pufi stătea lângă noi, privind în jur cu ochii de câine înțelept.
La prânz, hambarul strălucea sub un acoperiș nou. Pavel a așezat o pătură veche în interior, a pus boluri cu apă și mâncare.
Acum e casa lui Pufi, a zis el, uscat de sudoare.
Este pentru el? am întrebat cu tremur de ochi.
Pentru el, a răspuns el, nu e loc în casă, dar pe străduță trebuie să trăiască ca om, adică ca și câine.
Lăcrămioara la îmbrățișat, Mulțumesc, bunicule!
Nu te îngrijora, a ofteat el, nu e de lungă durată. Când găsim stăpâni buni, o să plece.
În jur a apărut vecinul Sorin, privind la noul hambar, la Pufi și la zâmbetul lui Lăcrămioara. Îți spuse că nu a fost în zadar, că Dumnezeu nu a trimis fără rost, a zis el, zâmbind șiret.
Lasă-ţi de Dumnezeu, a răspuns Pavel, doar că mia rămas un pic de milă.
Da, ai inimă bună, doar că e ascunsă adânc, a replicat Sorin.
M-am uitat cum Pufi își mișca nasul, simțind că, în sfârșit, suntem o familie. Nu completă, poate ciudată, dar tot o familie.
Bine, Pufi, am șoptit eu, acesta este și al tău cămin.
Câinele mia aruncat o privire lungă, apoi sa așezat lângă hambar, privind spre ușa casei, ca și cum ar aștepta ca noi săÎn acea seară, în lumina tremurândă a lămpii, am simțit că, în ciuda tuturor greutăților, am găsit acasă în inima fiecărui om și în blândețea lui Pufi, o speranță ce nu se va stinge niciodată.
