Îmi amintesc, ca prin ceață, o seară de duminică în care familia mea s-a adunat, aşa cum făceam mereu la mesele noastre modeste în apartamentul din Chişinău. La masă eram eu, fiica mea, ginerele, şi cei doi nepoţi ai mei. O masă simplă, fără festinuri. Am vorbit despre şcoală, despre serviciu, despre planurile pentru vacanţa de vară, poate vreun drum la Soroca sau la Orheiul Vechi, căci aşa povesteam mereu.
La un moment dat, fiica mea, Maria, a spus ceva ce m-a tulburat puţin. Nu a vorbit cu ton tăios, dar a fost destul de limpede. A zis că se gândeşte să ne vedem mai rar. Motiva că copiii cresc şi trebuie să se deprindă cu independenţa. A mai adăugat că atunci când mă aflu prea des în preajma lor, cei mici se bazează prea mult pe mine pentru orice.
Am ascultat cuminte, nu am încercat să mă apăr. Doar am dat din cap, fără să zic nimic. Şi atunci, mezina, Codrina, care avea doar opt ani pe atunci, a ridicat privirea de la farfuria cu plăcinte şi a întrebat cu voce inocentă: De ce nu vrea mama ca bunica să vină? S-a lăsat o linişte grea peste masă, de parcă s-ar fi stins focul în sobă.
Maria a încercat să zâmbească, dar era forţat. A spus că nu-i aşa. Dar Codrina a continuat. Când bunica e aici, toţi suntem mai liniştiţi, spunea ea. Mama se supără mai puţin, tata râde mai mult, iar casa parcă e mai frumoasă. Nimeni n-a mai zis nimic. Maria s-a uitat lung la masa de lemn, căutând parcă să se ascundă în marmura grea a privirii.
Atunci mi-a fost limpede ceva. Oamenii mari sunt măiestri în a-şi găsi justificări, dar copiii văd adevărul fără să-l ocolească. După cină, Maria a venit la mine şi mi-a spus că a fost, poate, cam aspră. A recunoscut că se întâmplă să uiţi cât de mult contează apropierea cuiva drag. Nu m-am supărat pe ea. Doar i-am spus ceea ce am învăţat prin viaţă: iubirea nu strică o casă. Ea o întemeiază.
Şi, totuşi, mă întreb şi astăzi Ce aţi fi făcut voi dacă eraţi în locul meu?
