Fiul meu, Andrei, s-a căsătorit de curând. Firește, înainte să ajungă în acest punct, și-a adus frecvent iubita la noi acasă, ca să o cunoaștem mai bine. Nouă ne-a plăcut mult de ea, o fată liniștită, cuviincioasă, cu ochii mari și blânzi și cu vorbe înțelepte. Îi admiram modestia și frumusețea, iar inima mi se încălzea de bucurie la gândul că va deveni parte din familia noastră.
În ziua nunții, Ilinca, nora mea, și-a prins părul cu mare gingășie, lăsând la vedere urechile cu zâmbetul ei sincer. Parcă radia, iar noi eram mândri. Dar, la un moment dat, am observat o aluniță pe urechea ei dreaptă. Exact în același loc în care odinioară am recunoscut-o la fiica mea, dispărută de multă vreme. Mi s-a strâns inima și mi-am spus că nu poate fi doar o coincidență.
Am prins glas, cu voce tremurândă:
Ilinca, iartă-mă pentru întrebare, dar ai fost cumva crescută de părinții tăi naturali?
Nu, de ce mă întrebi asta? a răspuns, ușor mirată, și apoi s-a desprins zâmbind ca să danseze cu Andrei.
Mama ei, Aurelia, stătea în apropiere. Când mi-a auzit vorbele, m-a privit lung și, încet, a dat din cap aprobator către mine. Nu mai era rost să ascundă adevărul. Am aflat că Ilinca fusese adoptată pe când era doar un copil.
Povestea lor era cutremurătoare. Într-o zi, pe când se întorceau din satul Bunet, în apropiere de Soroca, au găsit la marginea drumului o fetiță care plângea singură. După cincisprezece ani de încercări zadarnice și rugăciuni, s-au hotărât s-o ia acasă, să-i aline durerea și să umple golul lăsat în sufletul lor. Secretul l-au păstrat sub tăcere, fără să dezvăluie nimănui.
În același an, eu mi-am pierdut fiica, Maria, la piața centrală din Chișinău. Era aglomerație, toți se grăbeau și, pentru o clipă, am lăsat-o din vedere. Am alergat zile întregi, am bătut toate instituțiile, dar speranța s-a stins încetul cu încetul în sufletul meu.
Și iată că, peste ani, fiul meu o alesese de nevastă chiar pe ea. Îmi era greu să cred: din mii de oameni, el a găsit-o pe propria lui soră pierdută. Un adevărat șoc pentru toată lumea!
Petrecerea nunții era pe punctul să se destrame. Părinții Ilincăi nu-și găseau liniștea, iar lacrimile le curgeau pe obraz pentru că tinerii nu-și puteau clădi o familie adevărată. Am simțit nevoia să liniștesc spiritele. Am povestit că, după pierderea Mariei, pentru a-mi vindeca sufletul și a aduce lumină în lume, am înfiat un băiat, Vlad, de la orfelinatul din Nisporeni. De fapt, și el m-a ales pe mine a alergat spre mine și m-a strâns tare în brațe când m-a văzut.
Așa, într-o noapte care trebuia să fie numai de bucurie, două mame și-au mărturisit cele mai ascunse suferințe și dragostea profundă pentru copiii lor.
Oaspeții au rămas muți, iar discuțiile despre această întâmplare au continuat până spre ziuă. În sufletele tuturor s-a întipărit sentimentul că asistaseră la o minune dumnezeiască.
Oare a fost aceasta doar o simplă întâmplare, sau mâna destinului și-a lăsat amprenta asupra sorții noastre?
