Fiul meu s-a căsătorit de curând. Desigur, înainte, de câteva ori, și-a adus iubita la noi acasă și toți am îndrăgit-o repede. O fată cuminte, cu suflet cald, de o frumusețe diafană, dar și cu minte ageră. Bucuria noastră a crescut la gândul că băiatul nostru și-a găsit perechea, așa că ne-am apucat de pregătiri pentru nuntă.
În ziua cea mare, nora mea și-a prins părul într-un mod ciudat, ca într-un tablou vechi, lăsându-și urechile la vedere, iar chipul ei părea de poveste. Priveam totul ca prin ceață, până când am zărit pe urechea ei dreaptă un aluniță. Acel semn era exact ca al fetiței mele pierdute. Inima mi-a fugit la gândul acesta și am simțit cum realitatea se topește ca zăpada la soare.
Draga mea, spune-mi, nu te supăra, ai fost cumva adoptată?, am întrebat încet, ca și cum aș fi vorbit într-un vis.
Nu, doamnă, de ce întrebați?, mi-a răspuns ea privind în gol, apoi s-a ridicat legănându-se, plutind spre ringul de dans ca o umbră de lună pe iaz.
Mama ei, sprijinită la masa vecină, mi-a prins privirea și a dat din cap, confirmându-mi bănuiala. Nimic nu mai trebuia tăinuit. Părinții fetei au recunoscut, cu tristețe și dor, că au adoptat-o pe când era micuță de tot.
Adevărul era un fir de iarbă între nori: într-o zi, pe drumul prăfuit dintre Criuleni și Chișinău, au zărit o fetiță stând nemișcată, plângând la marginea șoselei. Soarele încingea Pământul, iar de-ale inimii părinți, chiar dacă soarta nu le-a dat prunci vreo cincisprezece ani, au hotărât s-o apuce de mână și să o ducă acasă, fără să spună nimănui nimic.
În același an, eu mi-am pierdut fiica. Era într-o zi de târg la Bălți; am întors capul o clipă printre zarzavaturi, dar în vâltoarea mulțimii, fetița s-a pierdut, ca o picătură în Prut. Am căutat-o iar și iar, printre oameni străini, până când speranța mi s-a năruit ca norii dintr-o toamnă ploioasă.
Și acum, fiul meu s-a însurat cu ea copilul dorinței mele arzătoare. Închipuie-ți doar! Dintre atâția oameni, s-au regăsit în acest București visător ca două cioburi din aceeași cană spartă.
Totul a devenit deodată ireal. Părinții ei s-au zbuciumat că familia proaspăt întemeiată poate nu va avea noroc. Dar le-am liniștit sufletul. După pierderea fetei, m-am zbătut să aflu mângâiere și lumină, așa că am mers la un orfelinat din Soroca și am găsit acolo un băiat blajin. El m-a ales, parcă, dintre toți și ne-am vindecat reciproc rănile.
Așa, două secrete s-au destrămat într-o singură seară halucinantă, două mame unite prin dragoste și suferință.
Când nuntașii au aflat povestea, au vorbit, au suspinat și au aplaudat ca la spectacol de circ. Unii ziceau că a fost un miracol, alții că sorții s-au jucat cu noi ca niște copii cu păpușile din lut.
Spune-mi, oare acesta a fost doar un capriciu al sorții, sau un țesut nevăzut de destin?
Press «Like» and get the best posts on Facebook ↓
