Elena l-a întâlnit din întâmplare — în pasajul subteran de lângă gară din Chișinău, unde aerul mirosea a umezeală, cafea ieftină, melodii de stradă și pași grăbiți. Stătea rezemat de peretele zdrelit, cu chitara în brațe, cântând. Nu tare, nu pentru public – dar așa încât vocea i se înfigea în inimă. Cânta ca un om care nu se mai teme să fie auzit sau uitat. Cânta pentru el, dar glasul lui, ca un fir invizibil, se agăța de zgomotul mulțimii, o găsea, i se întipărea în memorie. Și ea l-a recunoscut în clipa aceea.
Vocea din trecut.
Vocea care odată îi învârtea inima ca un val, nopțile le prefacea în veșnicii, iar speranțele ardeau ca lumânările pe care le aprindea singură. Vocea pe care a încercat să o înăbușe ani la rând, dar care tot trăia în ea, ascunsă într-un colțișor de memorie unde totul răsuna prea clar, prea dur.
Mihai.
Purtace aceeași jachetă neagră, bătută de vânturi ca un tovarăș vechi de drumuri. Părul îi era mai lung, barba mai neîngrijită, iar în ochi – aceeași scânteie, de parcă era mereu în mișcare, mereu la jumătate de drum spre ceva ce nu putea explica. Ea a înghețat. A scos portmoneul. A bâjbâit după mărunțiș. Le-a lăsat în husa chitarei, iar monedele au zăngănit ca un ecou al trecutului lor.
N-a ridicat privirea imediat. Iar când a făcut-o – nu s-a mirat. Doar a încuviințat, ca și cum s-ar fi văzut ieri, ca și cum timpul nu le-a împrăștiat viețile în bucăți.
— Bună, a spus el încet. Ești la fel.
Ea a râs amar:
— Dar tu nu mai ești deloc același.
— Viața, a ridicat el din umeri, iar în gestul ăsta era toată povestea lui. Uneori te lasă cu fața, alteori doar cu cântecele.
— Ție ce ți-a rămas?
— Drumul. Și o duzină de cântece pe care nimeni nu le vrea.
A zâmbit, dar în ochii lui nu mai era aroganța care odată o dădea peste cap. În melodia pe care o termina se auzeau acorduri despre trenuri, despărțiri și imposibilitatea de a te întoarce.
— Mai cânti? l-a întrebat ea, deși știa deja răspunsul.
— Acum doar cânt, a spus el, iar în voce i se simțea o ușurință pe care nu și-o amintea. E mai cinstit. Nimeni nu întreabă de ce. Nimeni nu așteaptă să devin altceva.
— Ți-e de ajuns?
— Acum da. Înainte alergam mereu după ceva mai mare. Acum doar trăiesc.
Au tăcut. Lumea se scurgea pe lângă ei, orașul zgomotea, fără să știe că odată îi legase un fir subțire și fragil. Că ea îl așteptase sub felinar la intrarea din bloc, că scrisese scrisori pe care nu le-a citit, că sunase în gol. Că el dispăruse fără niciun cuvânt, fără urmă. Pur și simplu plecase, de parcă nici nu existase.
— N-am putut altfel, atunci, a spus el brusc, uitându-se în gol. Nu mă scuz. Dar… eram gol. Spars.
— Acum?
S-a uitat la mâinile lui, la corzile chitarei. Le-a atins cu degetele, și au răsunat ușor, ca un ecou îndepărtat.
— Acum măcar cânt. Și nu mai fug. E ceva, nu?
Ea a dat din cap. Încet, precaut. Ceva i s-a mișcat înăuntru – nu durere, nu supărare, ci ceva moale, aproape imponderabil. Ca și cum o melodie veche s-ar fi întors, dar nu te mai tragea înapoi, nu te făcea să plângi. În piept, un ecou ușor, fără greutatea care o ținuse ani la rând.
— Trebuie să plec, a spus ea. Mă așteaptă.
N-a încercat s-o oprească. Doar a întrebat, aproape în șoaptă:
— Poftim la ceai? Doar așa. Ca atunci. Fără trecut. Fără promisiuni.
L-a privit. Pe el, pe pasaj, pe chitară, pe ochii în care încă bătea vântul călătoriilor. Mereu fusese așa – în mișcare, puțin departe, chiar și când era aproape.
— Nu astăzi, Mihai, a răspuns ea. Mulțumesc. Nu mai beau „doar ceai”. Se transformă mereu în ceva mai mult.
Și a plecat. Pas cu pas, tot mai hotărâtă. Fără să se uite înapoi. De parcă cu fiecare pas lăsa în urmă nu pe el, ci pe ea cealaltă, care așteptase, sperase, crezuse.
În față – agitație, întâlniri, muncă, o seară liniștită cu o carte. O viață care nu se oprește. Care merge înainte, fără să se uite înapoi, fără pauze.
Câteodată oamenii se întorc. Nu ca să rămână. Ci ca să-ți amintească că ai plecat deja. Și că a fost bine așa.
A plecat. Și, în sfârșit, s-a simțit liberă.
