N-am rezistat Am înșelat-o pe soția mea
Și totuși, n-aș fi crezut niciodată că se va întâmpla așa ceva. Dar viața, cu rutina ei sufocantă, tăcerile grele și obiceiurile împietrite, săpase un prăpastie între noi.
Ea era mereu acasă, prinsă în rolul de mamă și gospodină. Convorbirile noastre se reducuseră la schimburi banale: facturile, cumpărăturile, școala copiilor Nu mai râdeam ca altădată, nu mai erau priviri pline de dor, nici emoții puternice.
Apoi a apărut *ea*.
O colegă nouă la muncă. O voi numi **Adina**. Tânără, fermecătoare, fără griji. Râsul ei curat răsuna ca o melodie prin birou, iar ochii îi străluceau cu o lumină pe care nu o mai văzusem demult. Spre deosebire de soția mea, Adina nu avea responsabilități sau obligații. Trăia liberă, cu o ușurință care mă atrăgea ca un magnet.
La început, nu era nimic. Vorbe de duh, glume ici-colo. Apoi, zi de zi, am început să aștept cu nerăbdare clipile petrecute alături de ea.
Și atunci, am mințit.
Soției mele i-am povestit că am ședințe târzii, dosare urgente, un prieten la pământ care are nevoie de ajutor. Nu punea întrebări. Se obișnuise cu absența mea.
O lună întreagă am făcut curte Adinei. I-am cumpărat flori, am ieșit în restaurante în care nici nu mai călcasem de ani de zile. Ne plimbam prin București, sub lumina caldă a felinarelor, lângă Dâmbovița, mâinile noastre atingându-se întâmplător uneori.
Apoi, într-o noapte, în timp ce stăteam lângă Podul Mihai Vodă, ea m-a întrebat cu un zâmbet șiret:
Vrei să vii la mine?
Și am zis *da*.
Noaptea aceea a fost un uragan de pasiune, dorință și uitare.
Dar când, în zori, am intrat pe ușă, o greutate cumplită s-a lăsat peste mine.
Soția mea era trează.
Ședea în semiîntunericul din sufragerie, picioarele îndoite sub ea, așteptându-mă.
Privirile noastre s-au întâlnit, și am înțeles imediat că știa.
Femeile *știu* mereu.
N-a spus nimic. Nici un țipăt, nici un reproș. Doar tăcerea aceea îngrozitoare. Apoi s-a ridicat și s-a dus în bucătărie.
M-am închis în baie. Am dat drumul la duș și am lăsat apa să curgă peste mine, ca și cum ar fi putut spăla vinovăția. Dar unele pete nu dispar niciodată.
Când am intrat în bucătărie, ea pregătea cafeaua.
Sunt obosită, a spus simplu. Mă duc să mă culc.
Mai târziu, când am intrat în dormitor, am găsit-o întinsă, îmbrăcată, adormită adânc. Lângă ea, pe noptieră, era albumul nostru de poze.
L-am deschis.
Și acolo am văzut-o.
Nu pe femeia obosită și distantă din ultimii ani. Nu. Am văzut-o pe cea pe care o iubisem la prima vedere. Zâmbind, strălucind de tinerețe și fericire. Lângă ea, era un bărbat eu. Fericit, mândru, îndrăgostit.
Și o gândire m-a lovit ca un fulger: *cum am putut să uit toate astea?*
N-am dormit toată noaptea. Am rămas întins, cu ochii în tavan, copleșit de remușcări. Și apoi mi-a venit o altă idee: *de ce n-aș putea s-o recâștig?*
Dimineața devreme, în timp ce încă dormea, am sunat-o pe mama și am rugat-o să aibă grijă de copii în weekend. A acceptat fără să stea pe gânduri.
Apoi m-am dus în bucătărie și am pregătit micul dejun.
Când i l-am adus în pat, m-a privit nedumerită.
Ce faci?
Vreau să te văd zâmbind.
N-a răspuns. Dar în privirea ei am crezut că am văzut o scânteie.
În ziua aceea, am trimis-oÎn zilele care au urmat, am ales să o iubesc din nou pe soția mea, zi de zi, până când râsul ei a început să umple întreaga casă, iar iubirea noastră a înflorit din nou, mai puternică ca niciodată.
