Jurnal, 8 martie
Aseară, am mers la ziua de naștere a prietenei mele bune, Adriana, la Chișinău. Acolo l-am cunoscut pe un băiat pe nume Radu, care s-a dovedit a fi amic cu iubitul Adrianei. Nu știu cum, dar între noi a fost o chimie interesantă, iar la sfârșitul serii m-a invitat să ieșim împreună.
Când ne-am întâlnit, m-a anunțat că ar trebui să mergem puțin până la magazin să cumpărăm ceva și după aceea să mergem la un prieten la el acasă. Fiind o iarnă adevărată afară, cu vânt și frig, iar el nu a sugerat nimic precum o cafenea, o plimbare prin centru sau măcar un ceai cald la vreun local, am zis că nu-i bai, mă adaptez situației.
Radu m-a întrebat să luăm pizza și alte câteva nimicuri de ronțăit. Am intrat la un supermarket de pe Bulevardul Ștefan cel Mare, am luat un coș și am început să alegem. Dar, spre uimirea mea, el a început să pună în coș o sticlă de Divin scump, un baton de salam de Sibiu, telemea, chiar și o cutie de ananas Eu am pus niște mandarine și câțiva biscuiți, căci sincer, nu aveam prea mulți lei moldovenești la mine nu mă așteptam să merg la shopping, ci la întâlnire.
Am presupus totuși că e băiat galant și vrea să ne răsfețe pe toți.
Ajungem la casă, era ceva coadă vreo cinci persoane înainte. Fix atunci Radu, fără să spună vreun cuvânt clar, lasă coșul și zice rapid: Vin imediat!. Am rămas blocată, uitându-mă după el.
Când am ajuns la rând, am scos repede mandarinele și biscuiții mei și am lăsat restul bunătăților în coș. I-am plătit pe ai mei și am ieșit. Afară, m-a așteptat Radu. A luat plasa mea, s-a uitat atent când a simțit că e prea ușoară, și apoi nedumerit m-a întrebat: Unde-au dispărut celelalte?
I-am făcut un semn discret spre magazin și fără să vreau, am zâmbit. A ridicat tonul și-a început să zică că sunt zgârcită, că puteam să achit tot coșul, că i-am pierdut timpul.
În seara asta, stau și mă gândesc oare așa arată o întâlnire adevărată la noi, sau doar am avut eu parte de un episod demn de povestit la cafea cu fetele? Parcă totuși merit ceva mai mult decât să fiu tratată ca portmoneul cuivaAm zâmbit și mai larg, cu o doză de ironie, și am privit cum Radu își tot frământă mâinile în frig. Am simțit că sub haina groasă, ceva din mine s-a eliberat; poate un rest mic de așteptare, poate o bucățică din acel impuls de a impresiona pe cineva. Am realizat, în acel moment banal, că farmecul unei întâlniri nu stă în porții de salam sau în ananasul scump bifat din raft, ci în felul cum te simți când ai pe cineva lângă tine.
L-am lăsat pe Radu cu explicațiile lui și, odată ajunsă acasă, mi-am făcut un ceai. Am mâncat cele câteva mandarine și, pentru prima oară, nu mi s-a mai părut că-s în minus cu ceva. Ba din contra. Mi-am scris în jurnal: Poate la noi unele întâlniri încep cu promisiuni de Divin și ananas, dar se termină, până la urmă, cu o porție de respect pentru mine însămi. Și cu o poveste bună pentru fete, la cafea râdem și mergem mai departe.
Afară, iarna era tot grea, dar undeva, în mine, un fir de lumină s-a aprins: data viitoare, nu mă las invitată decât acolo unde sunt cu adevărat bine-venită.
