Nu vreau să locuiesc cu familia fiicei mele! Vă voi spune de ce.
Fiica mea, Doina, și familia ei au rămas fără casă după ce inundațiile din primăvară le-au distrus apartamentul din Chișinău. Pereții fremătau de umezeală, mobila era stricată, iar muncitorii spuneau că vor trece luni întregi până să poată locui din nou acolo. Fără să stea mult pe gânduri, i-am primit la mine. Nu aveau unde merge altundeva, iar eu nu puteam să-i las pe drumuri.
Am discutat pe îndelete cu Doina și cu soțul ei, Ion. Eram toți cu sufletul la gură; fiecare simțea că e o soluție de moment și că la primul semn că lucrurile se repară, se vor muta la locul lor. Să fim sinceri, fiecare familie trebuie să aibă cuibul ei. Le-am spus răspicat că sunt bineveniți, dar să nu ne obișnuim așa e firesc, așa-i datina la noi.
Fiica mea e o femeie de toată isprava, iar ginerele meu nu-i vreun aiurit. Amândoi au înțeles perfect ce vreau să zic. Pentru mine, familia lor trebuie să-și păstreze independența, iar eu, la rândul meu, am nevoie de spațiul și obișnuințele mele.
Viața mea curge într-un ritm care n-are nicio legătură cu obiceiurile lor. Eu adorm cu televizorul pornit pe Telejurnal, ei vor liniște și sting lumina devreme. Pe cât pot tolera prezența Doinei, cu Ion nu-mi permit să mă port ca la mine acasă, de parcă ne cunoaștem de-o viață. Fiecare are dreptul la intimitate, la liniștea lui.
Și să nu credeți că n-au apărut de mici neînțelegeri! Ba lasă cineva oale nespălate, ba nu găsesc ulciorul la locul lui, ba se răscumpără vreunul pentru că celălalt a invitat musafiri. Orice fleac, dacă nu-i rostit la timp, poate rupe relații de-o viață. Am trăit destul ca să știu: astea sunt scântei care pot stârni incendii.
Mai e și mâncarea. Gusturile nu se discută! Ei visează la pizza și paste din comerț, eu prefer mămăliguța cu brânză și o tochitură făcută în casă, la tigaie de lut. Și, când apar pe neașteptate nepoții cu prietenii lor, poți să te trezești cu frigiderul gol. Punem noi lacăt la frigider? Ar râde neamurile de noi dacă s-ar afla!
Și cu odihna e la fel. Eu, femeie bătrână, am somnul ușor ca frunza. Ei, tineri, se culcă și se trezesc după chef. Mă trezesc noaptea și merg pe vârfuri, să nu deranjez. Iar lipsa somnului aduce cu sine nervi întinși la maximum, supărări și vorbe grele. Dintr-o prostie se poate naște cearta.
Nu vreau să le judec viața, să fiu martora tuturor momentele intime și necazurilor lor zilnice. I-am crescut, i-am învățat ce am știut, iar acum vreau să mă bucur doar de ceea ce vor ei să-mi arate. Nu-i firesc să știi tot, să simți tot, nu-mi stă în fire să mă bag peste ei.
Și, cel mai important, vreau să pot decide când și cu ce pot să-i ajut. Să fie un sprijin dat din inimă, nu din obligație sau din oboseală. Vreau, după atâția ani, să am și eu timpul meu pentru liniște, pentru o carte bună la lumina lămpii și un ceai cu mentă. Și să simt, măcar uneori, că am casa mea.
În Moldova, așa am fost crescuți: ajută-ți aproapele, dar și fiecare pasăre cuibul ei. Vă spun asta cu inima deschisă, cu grija mamei și cu dorul de liniște.
