Acum mulți ani, îmi amintesc cu dor de zilele când Elisabeta, o femeie trecută de vârsta tinereții, trăia retrasă într-un sat liniștit din inima Moldovei. Viața ei se împletea cu grijile simple ale gospodăriei, plivirea grădinii și treburile curții. Dar tihna ei bătrânească a fost tulburată de necazurile ce veneau neîncetat dinspre familia fiului său, stabilit de ani buni la Chișinău.
Nepotul său, Iulian, fusese mintenaș un băiat cuminte, blând și ascultător. Se descurcase bine la școală, însă a ales să nu-și continue studiile, preferând să lucreze la o fabrică din oraș. După ce s-a însurat cu Dorina și au avut împreună un băiețel, viața lui Iulian a luat o întorsătură grea când a căzut pradă băuturii.
Ajungând adesea în tovărășii rele, comportamentul său s-a schimbat, aducând certuri și supărări fără sfârșit în familie. Căsnicia ajunsese pe muchie de cuțit. Elisabeta, mâhnită și dornică să-și ajute nepotul, i-a propus să vină la ea la țară. Credea că aerul satului, un alt mod de viață și prezența ei îl vor ajuta, și poate îi va alina și ei bătrânețile, iar el o va ajuta la gospodărie.
La început, mutarea lui Iulian părea să aducă roade bune. Părea mai liniștit, își mai revenise, iar Dorina răsuflase și ea ușurată. Împreună au început să-și ajute bunica la muncile câmpului și sătencele o vedeau mai luminoasă. Dar n-a ținut minunea decât o lună: Iulian s-a întors la obiceiurile vechi. La scurt timp, Dorina a plecat cu copilul la părinții ei, însă Iulian nu s-a rușinat: și-a găsit altă femeie, tot amatoare de petreceri și viață ușoară, și au început să-și trăiască zilele nemaiținând seama de bătrâna Elisabeta.
Necazurile nu s-au oprit aici: băncile și creditorii au început să bată la poartă pentru datoriile neplătite. Iulian a cerut bani și de la vecinii Elisabetei, fără să-i pese de rușinea adusă bătrânei. Cu toate aceste greutăți, a izbutit să o convingă să treacă casa pe numele său, astfel că ea a rămas la cheremul lor, cu frică să nu fie aruncată în stradă. Iulian și femeia lui și-au văzut mai departe de viață, fără a da o mână de ajutor, trăind pe spatele bătrânei.
Într-o zi, copleșită de amar și fără nicio speranță, Elisabeta a spus cu amărăciune: Nici iadul nu mă va speria, căci l-am trăit aici pe pământ. Perechea și-a făcut un plan să înceapă o afacere și s-a împrumutat la bancă. Dar dacă lucrurile nu mergeau bine, îi aștepta doar sărăcia și, poate, strada.
Asupra acelor vremuri privesc acum cu tristețe, căci bătrâna Elisabeta a înțeles prea târziu că suferința cea mai mare nu vine din necazurile vieții, ci din rănile lăsate de cei la care ai ținut mai mult ca la tine.
