Cu mulți ani în urmă, când mă uit înapoi la acele zile, parcă văd totul ca printr-o ceață tristă de toamnă, cu miros de frunze ude și liniște apăsătoare. Era vremea când, după ce am îngropat pe Gheorghe, viața mea părea să se fi stins. Casa noastră din suburbiile Chișinăului se simțea pustie, prea largă doar pentru noi două. Fetița mea, Ancuța, avea doar cinci ani la vremea aceea și mă întreba des când o să se întoarcă tata. Iar mie, de fiecare dată, mi se strângea inima, căutând în zadar cuvinte potrivite.
Dar anii nu iartă pe nimeni și curând ne-am format un obicei greu, apăsător. În fiecare duminică, luam un buchețel mic de romanițe culese de pe marginea drumului, iar eu o țineam pe Ancuța de mânuță. Plecam devreme, când satul abia se trezea. Țineam drumul cel lung, de vreo douăzeci de minute, pe lângă case tăcute, un șir de plopi bătrâni și apoi ajungeam la poarta grea de fier a cimitirului.
Fetița mea mergea liniștită, cu ochii în pământ, strângând mâna mea cu toată puterea. După câteva luni de mers la cimitir, am observat ceva straniu. Cam înainte de plecarea noastră, Ancuța lua mereu de pe masă câteva felii de pâine. Dacă nu găsea, mă ruga să cumpăr de la băcanul din colț. La început, am crezut că vrea să hrănească porumbeii ori vrăbiile. Numai că, la cimitir, păsările nu se arătau niciodată.
Urmăream cum se apropie nu doar de mormântul tatălui ei, ci și de cel de alături, vechi, cu piatră înnegrită de timp și fotografie abia vizibilă. Așeza pâinea cu grijă, feliile bine rânduite, ca și cum ar așterne masa. După care tăcea și se retrăgea la umbra unui brad.
Toată această rânduială a ținut aproape un an. Într-o duminică, n-am mai putut și, când am văzut-o iar punând pâinea pe acea piatră, am îngenuncheat pe lângă ea și am întrebat cu blândețe:
Scumpa mea, pui pâinea pentru păsărele?
Nu, mami, a răspuns Ancuța, atât de liniștită.
Atunci pentru cine o lași?
Răspunsul m-a lăsat fără grai, ca la un semn de dincolo de lume.
Fetița mea și-a ridicat ochii spre poza de pe mormântul vecin și mi-a spus atât de firesc:
Pentru bunica de aici. Mi-era foame atunci.
Am simțit cum mi se oprește inima. Ancuța mi-a povestit că, în ziua înmormântării tatei, a văzut o femeie foarte bătrână, așezată singură pe o bancă. Era slabă, galbenă la față, și se ruga trecătorilor să-i dea o fărâmă de pâine, că nu mâncase de două zile.
Nimeni nu părea să o bage în seamă. Ancuța tocmai primise de la mine un colț de pâine a pășit spre bătrână și i-a întins bucata. Femeia aceea a zâmbit blând și i-a mulțumit.
După înmormântare, n-am mai văzut-o, mi-a spus Ancuța. Dar, într-o zi, am recunoscut fotografia de pe mormântul acesta. Și-am înțeles că, poate, îi este tot foame și acolo unde a plecat. De aceea îi aduc pâine, să nu se simtă singură nici dincolo.
Atunci, o apăsare ciudată m-a cuprins. Îmi aminteam agitația și durerile acelei zile, lacrimile și fețele pierdute, dar nu-mi venea nicio imagine cu bătrâna cerșind la bancă.
Pe fotografia de pe mormânt era într-adevăr o femeie în vârstă. Și anul morții era același cu ziua înmormântării lui Gheorghe.
Mi-am privit copilul, fără să găsesc niciun cuvânt. Nu povestea m-a înfricoșat atât, cât limpezimea și firescul cu care spunea toate acestea. De parcă, pentru ea, nu era nimic mai firesc pe lume decât să nu uiți de foamea altcuiva, nici măcar după moarte.
Din ziua aceea, nu am mai întrebat nimic. În fiecare duminică, am mers același drum și Ancuța a continuat să aștearnă pâinea, cu aceleași mâini mici, pe piatra veche și părăsită. Eu doar stăteam lângă ea, cu gândurile pline de amintiri, și ascultam liniștea cimitirului.
