Iarna lui 1987 a rămas adânc întipărită în sufletul celor ce-au trăit-o în Moldova. Pe atunci, nimeni nu mai vorbea despre cât de geroase erau nopțile, ci despre șirurile nesfârșite la magazine, când parcă tot orașul uita de somn. La Bălți, pe strada principală, Alimentara de la colț era de fiecare dată cu luminile stinse, dar coada prindea viață încă de la cinci dimineața.
Ce urma să se aducă nimeni nu știa precis. Se zvonea printre oameni că va fi carne și lapte. Lumea venea cu sticle goale ascunse în sacoșe, cu paltoane grele și chipuri adânc brăzdate de oboseală. Se așezau cumpătat, fiecare la locul său, de parcă ar fi știut mereu să stea la cozi.
Irina ajunsese a șasea. Avea 38 de ani și lucra la filatura din oraș. Își pusese ceasul să sune la patru și jumătate, își sorbise cafeaua amară în întuneric și-a trecut pragul casei fără ca soțul său, Ion, să se trezească. El rămăsese visând speranța că poate azi le va rămâne pe masă ceva în plus.
Rândul s-a umflat repede. S-au făurit liste pe colțuri de ziar. Câte unul ținea minte ordinea, altul fugea până acasă după ceva de nu te puteai lipsi. Se împărțea ceai cald dintr-un termos uzat, se schimbau vorbe tăioase dar calde, numai bune de ținut inima vie la ger. Nimeni nu-și pierdea vremea cu văicăreli: nu ajuta la nimic.
Pe la jumătatea cozii, privirea Irinei a zăbovit. Puțin mai în spate, aproape lipită de zidul rece al Alimentarei, stătea o femeie scundă, cu un batic decoloraț legat strâns sub barbă, într-un palton vechi, subțire ca o umbră. Tremura, cu plasa goală atârnată.
Era moșica Parascovia. Irina a recunoscut-o numaidecât, de la două scări distanță. Moșica Parascovia rămăsese singură de două luni: bărbatul ei s-a dus fulgerător, iar de atunci n-o mai vedeai decât rar pe afară. Acum, la coadă, stătea tăcută și îngândurată.
Moșă Parascovia! a strigat Irina.
Când a auzit numele, bătrâna și-a ridicat greu capul. Un zâmbet abia schițat i-a luminat fața.
Irina s-a uitat la locul său, a șaisprezecea. Apoi din nou la bătrână.
Hai mai în față, moșă Parascovia. Luați locul meu, nu e vreme de stat pe frig.
Moșica a vrut să refuze, dar Irina deja îi croia drum. Ceilalți au înțeles fără prea multă vorbă. O femeie a murmurat, las-o, fată…. Bătrâna a ajuns în față, iar Irina s-a retras la coada cozii.
Au mai trecut vreo patruzeci de minute, cât orașul era tot numai abur de respirații. La deschiderea Alimentarei, vestea că laptele și ouăle ajungeau doar pentru primii doisprezece a trecut ca vântul pe la urechile tuturor.
Irina a calculat repede și-a înțeles că, în ziua aceea, nu-i va rămâne nimic. S-a mulțumit cu gândul că moșica Parascovia nu va merge acasă cu sacoșa goală.
Unde pleci, Irina? Înapoi, locul era al tău. Eu, femeie bătrână, nu-s pofticioasă. Ție-ți trebuie, nu mie! a strigat moșica.
Nu vă faceți griji, moșă Parascovia. V-am lăsat locul din toată inima. Mă descurc eu; poate s-o aduce iar ceva, curând.
Fata mea, haide lângă mine. Eu nu stau, eu mă duc acasă.
Privirile rândului s-au întors la ele, cu un fel de mirare amestecată cu admirație tăcută. Nu le era nimănui ușor să dea dovadă de bunătate când stomacul cârâia și sufletul tremura. Astfel de fapte nu se mai vedeau la fiecare rând; de aceea au rămas în amintire.
Irina s-a apropiat, la început șovăielnic, apoi a prins bătrâna de braț.
Nicidecum, moșă. Nu plecați. Rămânem amândouă la coadă și-om împărți ce s-o găsi. Numai să nu rămâneți fără nimic.
Moșica a dat din cap și s-a lipit de Irina, mai mult ca să se încălzească. Stăteau așa, prinse una de alta, două siluete mititele, cât rândul avansa molcom.
Când au ajuns la tejghea, ajunseseră la capătul proviziilor: o sticlă de lapte, câteva ouă și o bucată modestă de carne, pentru două suflete. Irina n-a stat pe gânduri:
Împărțim!
Vânzătoarea le-a privit. Mâini roșii de frig, moșica sprijinită pe brațul Irinei, geamantane de carton și o șoaptă tăcută în privire: numai să nu plece nici una fără nimic. Femeia de dincolo de tejghea s-a oprit un moment. A tras bursucul ca să nu se vadă din stradă. Dintr-un raft ascuns a scos o sticlă de lapte, ultima, păstrată de rezerve pentru vreo ocazie. Fără cuvinte, a pus-o în plasă, la repezeală.
A împărțit carnea în două și a legat cu grijă pungile. Așa e omenește, să fie la fiecare câte un pic, a murmurat încet.
Irina voia să mulțumească, dar glasul i s-a domolit. Moșica Parascovia a lăsat doar capul în jos, spunând încet: Să vă aibă Domnul în pază, cuvinte care s-au risipit între rafturi.
Vânzătoarea i-a făcut semn să plece. Mergeți, că destul v-ați răcit pe la uși!
Au ieșit încet, fără să privească înapoi. Ningea tăcut, alb, deasupra orașului. Coada se rărise; cei care văzuseră totul, tăceau, dar au păstrat în inimă scena.
Povestea asta nu s-a spus vreodată cu mândrie, ci doar între cei care-au fost acolo, într-o zi geroasă de iarnă, la coada vechei Alimentare din cartierul Moldova. Și-au păstrat-o aproape câțiva oameni, fiindcă au simțit că nu erau singuri. Mai târziu, s-a povestit de la unul la altul, simplu, fără vreo podoabă: Știi ce s-a petrecut odată, la rând? Așa începeau amintirile la noi. Nimeni nu le-a povestit ca pe ceva mare, ci ca pe ceva firesc.
Anii aceia, cu toate cozile lor, n-au fost doar despre hrana lipsă. Au fost despre oameni. Despre cum știau să-și cedeze locul fără vorbă multă, să-și dea o mână de ajutor, să rămână împreună și să-mpartă cât de puținul rămas. Povestea Irinei și a moșicăi Parascovia e doar una dintre multele ce s-au petrecut în fața Alimentarelor din Moldova, în diminețile albe și sărace. Nu toate au avut un sfârșit cu zâmbet, dar suficiente cât să țină aprinsă speranța în oameni.
Căci acolo, printre lipsuri, ce nu s-a terminat niciodată a fost omenia. Dacă povestea ți-a stârnit vreun gând, scrie-ne ce ai trăit și tu. Unele amintiri merită doar să fie date mai departe.
