Jurnal, 5 martie, Chișinău
Soacra mea… o adevărată doamnă moldoveancă! Sincer, parcă aș putea să închei aici povestea, căci în aceste cuvinte se ascunde amărăciunea mea, dar vreau să explic, să mă descarc, pentru mine. În fiecare seară mă întorceam obosit de la birou, trântit parcă de vânt, visam doar la canapeaua din sufragerie. Cine ar mai avea chef de gătit pentru logodnica lui după o zi chinuitoare de muncă la minister? Ei, într-o seară, am intrat în apartamentul nostru de pe str. Ștefan cel Mare și, abia deschizând ușa, îl aud pe soția mea la telefon, cu tonul acela care mă răcea la inimă.
Da, mamă, salut… da, da, n-am apucat să mănânc nimic! Tocmai a venit acasă, sigur, poate gătește ceva când o să aibă dispoziție. Da, normal că mi-e foame, am apucat doar să beau un ceai dimineața. Lasă, răbdăm, mamă, nu muri nimeni de foame. Deci, ne primești la masă?
M-a cuprins o ciudă de n-aveam stare, abia dacă mi-am stăpânit nervii. N-am deschis gura, am stat ca pe ace, cu degetele strânse, parcă dornic să spun tot ce-mi scapă printre dinți despre maica soacră. Când a închis telefonul, soția mea, plină de veselie, mi-a spus plină de entuziasm: Mama ne cheamă la cină!, începu să enumere pe nerăsuflate bucate: plăcintă cu brânză, tochitură cu mămăliguță, saramură de pește… M-am abținut cu greu să nu-i spun tot ce credeam despre regina cinei și să-mi torn amarul despre cinele la ore târzii…
Dar, m-am îmbrăcat frumos, m-am spălat pe cap, mi-am aranjat cămașa preferată, am mers la cină la soacră-mea. Totuși, picătura asta a umplut paharul și, la scurt timp, ne-am despărțit în liniște.
Acum, sunt căsătorit a doua oară, cu Ecaterina nume pe care îl auzi doar pe malul Bâcului. Amândoi muncim de ne țiuie urechile și ne împărțim treburile de acasă gătim pe rând, fără pretenții. Datorită acestui lucru, liniștea domnește în căminul nostru, iar eu am învățat că armonia e o mămăligă ce se face la foc mic, cu răbdare și împărțită în doi.
