A doua șansă
– Ioana, pleci acasă? – întrebă Sanda, prietena ei, bătând nerăbdătoare cu unghii îngrijite pe masa din birou.
– Nu, mai stau puțin. Vine soțul să mă ia, – minți Ioana fără să roșească.
– Cum vrei. Pe mâine. – Sanda ieși din încăpere, legănându-și șoldurile.
Colegii plecau unul câte unul. Pe hol răsunau pași grăbiți și tropăitul tocărilor. Ioana luă telefonul și se gândi: *«Sigur și-a luat berea și acum zace cu burica la cer, uitându-se la televizor.»* Ofteză și apăsă butonul de apel. După trei sunete lungi, auzi mormăitul televizorului, apoi vocea lui Victor:
– Alo.
– Viti, plouă afară, iar eu am ghete din piele. Vino să mă iei.
– Scuză-mă, dragă, nu știam că ai să mă suni. Am băut niște bere. Ia un taxi, – răspunse el.
– Mereu la fel. Nu mă așteptam la altceva. Ții minte când mi-ai cerut mâna? Mi-ai promis că o să mă porți în brațe.
– Dar, Ioaică, meciul… – În telefon izbucniră strigătele suporterilor, iar Ioana închise.
Pe vremuri, el o aștepta la serviciu. Nu avea mașină, dar venea oricum în fiecare zi. Își duse mâna la frunte, opri calculatorul, se îmbrăcă și ieși.
Liniștea holului fu tăiată de clăpăitul tocărilor ei. Toți plecaseră deja. În holul de la parter, lângă biroul paznicului, stăta adjunctul directorului, Dragoș Mihailovici, vorbind la telefon. Înalt, bine făcut, într-un costum negru, arăta mai degrabă ca un actor de film decât ca un funcționar obișnuit. FemeiDragoș Mihailovici închise telefonul, zâmbind cu un aer de înțelegere, și-i întinse mâna Ioanei, spunându-i cu blândețe: “Haide, te conduc acasă, nu e nevoie să plătești taxiul,” iar în acel moment, ea simți cum viața ei avea să se schimbe pentru totdeauna.
